Dan Dungaciu: Ce au de învăţat politicienii de la Ion I. C. Brătianu? Decalogul unui român de odinioară

Evocarea sau reeditarea unei personalităţi ilustre riscă să rămână un gest muzeal. O aşezare ritualică în bibliotecă după un (scurt) moment de lumină a reflectoarelor în timpul lansării publice a noii ediţii.

Personalitatea este omagiată, amintirea sa invocată, meritele de odinioară reamintite encomiastic, după care reflectoarele se sting şi lucrarea pleacă, cuminte, în rafturile cu cărţi, lăsată în voia unor prezumaţi cititori sau a... prafului din bibliotecă.

Nu asta este intenţia noastră. Personalitatea lui Ion I. C. Brătianu, dincolo de meritele istorice incontestabile şi de nimeni tăgăduite, se cuvine redată publicului, în toată amploarea ei, pentru că marea figură istorică căreia în datorăm în cea mai mare măsură Centenarul sărbătorit anul trecut are încă multe a ne învăţa.

În acest spirit, vom încerca să degajăm cele 10 lecţii imprescriptibile pe care marele Ion I. C. Brătianu le lasă oamenilor politici de azi – celor care vor să devină cu adevărat oameni de stat. 

Decalogul unui politician care mai are şi astăzi ceva de spus.

1. Proiectul

Nu există politician fără proiect sau, mai bine spus, nu există politician care să poată deveni om de stat fără un proiect politic asumat şi urmărit conştient şi îndârjit. Ion I. C. Brătianu este expresia majoră a acestei realităţi. A fost omul unei singure Iubiri, şi acesta a fost visul de a face o Românie Mare, modernă şi independentă. 

Sigur că Brătianu a fost liberal, dar – şi aici este nuanţa fundamentală – liberalismul lui este doar metoda, nu este proiectul: „În toată activitatea noastră vom fi călăuziţi de acest principiu: că numai făcând operă de armonie socială se poate face operă de întărire naţională.” Totul trebuie pus sub această egidă, inclusiv reformele sale sociale (reforma agrară) sau electorale pentru care a luptat atât. Nu au fost niciodată scop în sine pentru liderul liberal, au fost scop pentru sine, adică instrumente, mijloace, mecanisme prin care România devenea mai completă, mai coerentă şi mai coezivă. Miza era ca „forţele acestui stat” să devină şi mai coerente, ca tot mai mulţi cetăţeni să fie încorporaţi în proiectul naţional al României Mari. Cum se putea face asta? Prin împroprietărirea ţăranilor şi prin aducerea lor în câmpul politic, adică prin reformele agrară şi electorală. 

Tot ceea ce a făcut Ion I. C. Brătianu este deci subsumat proiectului lui, care se numea un stat român puternic şi modern, pentru o naţiune română europeană, mare şi performantă. Ca să îl înţelegem pe Brătianu, trebuie să îi înţelegem filosofia mai adâncă. Pentru Brătianu, ca şi pentru orice liberal-naţional de secol XIX şi începutul secolului XX, ca să înţelegi lumea, trebuie să o gândeşti pe orizontala ei. Orizontala înseamnă deosebirile pe care lumea le subsumează, iar cele mai importante, esenţiale, sunt cele dintre naţiuni. Împlinirea politică a naţiunilor sunt statele naţionale, pe care unele naţiuni le reuşesc, altele nu, unele dispar, altele se împlinesc. Este o chestiune esenţială, pentru că aceasta era filosofia lui de viaţă, viziunea lui mai adâncă, aşa înţelegea lumea, iar măsurile pe care el le-a luat au fost, toate, pentru întărirea statului român, carcasă existenţială şi infrastructură a naţiunii române. De aici, nevoia acută de a strânge toţi românii laolaltă şi de a-i implica profund, concret şi eficace în proiectul naţional. Acesta a fost rostul reformelor agrare sau electorale pe care le-a iniţiat şi promovat: „Opera de reforme este una de înfrăţire, reformele liberale nu separă interesele personale, ci întăreşte interesele generale, unifică energiile unui neam întreg”.

Citatul este revelatoriu, dar deloc singular. Justificarea lui Brătianu pentru legea agrară, cum spuneam, era aducerea la proiectul naţional a cât mai multor români. Din acest punct de vedere, circa 80% din populaţia României nu era prinsă în proiectul naţional. Pentru ca acesta să fie viabil, iar statul să fie puternic, trebuie să-i aduci pe ţărani înspre stat, să-i aduci în proiect. Cum îi aduci în proiect? Dându-le pământ. La fel şi în plan electoral, unde aducerea a cât mai multor cetăţeni la vot era de fapt mai mult decât o miză politică, era una de colectare a energiilor naţionale.

Brătianu a fost omul unui proiect de întărire a statului şi pentru asta a folosit metodele din portofoliul liberal - şi nu invers. Dacă gândim invers, gândim prost în raport cu Brătianu şi gândim greşit. Căci această perspectivă a lui Brătianu îl face actual, pentru că metodele ţi le poţi alege în funcţie de context. Proiectul, viziunea, trebuie să le ai în prealabil. Nu eşti brătianist dacă gândeşti strict în termenii legilor (legi electorale sau agrare) pe care le-a propus marele liberal. Eşti brătianist dacă gândeşti în termenii proiectului lui Ion I. C. Brătianu, pentru că instrumentele pot să difere, mai ales azi. Dacă Brătianu ar fi trăit şi acum, tot Brătianu era, chiar dacă venea cu altă legislaţie sau alt instrumentar. Dar, proiectul lui şi viziunea lui ar fi existat. La Brătianu totul e coerent şi rotund: negocierile de la Versailles, politica lui externă şi legislaţia internă se subsumau unui scop. De aceea este mare Ion I. C. Brătianu, de aceea este important şi trebuie să vorbim azi, încăpăţânat, despre el.

2. Adecvarea cu spiritul vremii

A fost un inginer prin educaţie, dar un istoric prin vocaţie şi prin pasiune. Asta l-a ajutat, mai bine poate decât pe oricare alt politician, să înţeleagă spiritul vremii, direcţia timpului, atmosfera socială şi politică; Weltgeist-ul, cum ar zice germanii. Era nu doar un realist – inginer, la bază! -, dar şi adecvat cu realităţile în viaţa politică. Fără să fie un mare orator capabil să stârnească de fiecare dată entuziasmul mulţimilor, nu a pierdut niciodată vreo bătălie politică personală la urne. În plus, sau concomitent, era capabil să se aşeze firesc pe direcţia istorică, pe valurile vremurilor, să le înţeleagă chiar dacă, la un moment dat, totul părea că îl contrazice.

Nu credem că ar fi vreo confirmare mai bună a acestui lucru decât formidabilul său discurs din Adunarea Deputaţilor de la Iaşi, din 14 decembrie 1916, momentul în care cerul părea că se prăbuşise pe România şi toate idealurile lui Ion I. C. Brătianu păreau făcute ferfeniţă. Liderul liberal a ţinut atunci un discurs memorabil, degajând o încredere fantastică, totul bazat pe dreptatea mai adâncă a principilor în numele cărora pornise bătălia politică şi implicase România în război: „În înfrângerile noastre de azi nu este nimic care să ne poată descuraja, pentru că în ele chiar am avut confirmarea energiilor ostaşilor noştri, energiile morale ale acestui popor. Nu e nimic care să ne poată descuraja, pentru că avem convingerea că interesele noastre sunt solidare cu condiţiile indispensabile unei vieţi paşnice a Europei de mâine…”.

A văzut adânc şi a avut dreptate.

3. Realismul şi cumpătarea în relaţiile internaţionale

Statele mici devin uneori şi mai mici în relaţiile internaţionale atunci când se negociază marile mize sau pacea la finalul unui conflict global. Este o realitate pe care trebuie să ne-o asumăm, fără văicăreli inutile şi fără niciun strop de isterie. 

Ionel Brătianu ştia asta şi chiar a trăit această realitate, cu acuitate, chiar şi înainte de Pacea de la Paris, adică în vremea când evalua modul în care aliaţii îşi îndeplineau promisiunile făcute după intrarea României în război. Este un episod mai puţin discutat faţă de evoluţiile de după 1916. Cu toate defecţiunile interne ale României, o mare parte a eşecurilor ulterioare s-au datorat unei lipse crase în îndeplinirea obligaţiilor asumate de către aliaţi atunci când România a intrat în război. 

Nu circumstanţele, cât lecţia politică sau strategică ne interesează aici. Realismul lui Brătianu l-a învăţat foarte bine că a avea interese evidente nu este de ajuns. În politica externă şi în diplomaţie nu există decât ceea ce se negociază. Şi chiar dacă se negociază, trebuie să fii mereu atent că interesele celor mari sunt incomparabil mai mari decât restul intereselor. De aceea, pentru un stat ca România, există un adevăr imprescriptibil: statele mici sau de dimensiuni medii îşi pot satisface ambiţiile şi îşi pot îndeplini obiectivele în relaţiile internaţionale doar în asociere cu una sau mai multe Mari Puteri. Cu îndârjirea şi compromisurile de rigoare. Poţi să asociezi sau să armonizeze aceste interese? Brătianu a fost conştient de asta. După cum spunea în şedinţa secretă a Senatului din 15 mai 1913: „Puterile mici, în majoritatea cazurilor, erau nevoite să exploateze împrejurările generale pentru a dobândi maximum de profit în realizarea propriilor interese”. 

Chestiunea a fost asumată de marele liberal şi în domeniu economic: „este un proverb englezesc, care ne învaţă să nu mâncăm cireşe cu cei puternici, că ne rămân sâmburii. Aceasta nu va să zică o goană din partea Partidului Liberal în contra capitalurilor străine; dar, precum de multe ori s-a spus, distincţiunea pe care trebuie să o facem este următoarea: noi voim capitaluri străine; le voim însă să vină astfel încât ele să fructifice – luându-şi, bine înţeles, câştigul legitim – să fructifice avuţia naţională”.

Şi la acest nivel se validează distincţia între om politic şi om de stat.

4. Forţa morală şi „inovatorul moral”

De ce este nevoie în istorie de oameni ca Ion I. C. Brătianu? De ce e nevoie să vorbim despre el? „Inovatorul moral” – după formula inspirată a unui mare profesor britanic - într-o societate este cel care te întoarce la un trecut performant pentru a însufleţi, pentru a arăta prezentului că eşecurile de azi nu sunt ceva fatal, inserat în gena naţiunii ca un păcat original; nu este o fatalitate pentru o comunitate să trăiască prost, să fie irelevantă, să fie condusă ticălos, laş şi ineficient. Apelul la „epoca de aur”, care arată diferit la diverse popoare şi culturi, este o oglindă prin care omul politic de astăzi este evaluat şi i se spune sau i se arată cât este de mic, în raport cu aceea. Această zguduire de conştiinţă – aceşti inovatori morali vin şi zguduie conştiinţa, societatea – pune în faţă o oglindă şi inovatorii morali ne strigă, precum profeţii Vechiului Testament: nu vă mai scuzaţi cu ideea că nu se poate altfel, că suntem dominaţi de fatalităţi, pentru că s-a putut altfel! Deci, dacă s-a putut atunci, altfel, de ce nu se poate şi astăzi, altfel? Aceasta este deci esenţa inovatorului moral: ceartă, dar pozitiv, însufleţeşte, încurajează, arată lumina chiar în vremuri în care pare că întunericul e de necuprins. 

Aşa trebuie să ne asumăm astăzi personalitatea lui Ion I. C. Brătianu, inclusiv pe dimensiunea acestuia de inovator moral. Te gândeşti la marele om de stat şi la generaţia lui, vezi câte s-au făcut în condiţii extreme, şi constaţi că fatalitatea unui eşec inclus într-un prezumat ADN comunitar nu este chiar fatală. Dacă vrei s-o consideri fatală, ca o profeţie care se auto îndeplineşte, ea devine aşa. Dar, un Ion I. C. Brătianu, şi nu numai el, chiar generaţia de părinţi fondatori ai naţiunii române, au arătat că lucrurile se pot schimba, destinul se poate transforma, dacă există elite adecvate şi capabile să înţeleagă contexte. Şi această constatare ar trebuie să responsabilizeze şi prezentul. Aceasta este, în esenţă, funcţia socială dinamică a inovatorilor morali.

Nu există poate un loc mai bun unde se poate discerne această componentă sau funcţie a personajului pe care îl invocăm aici, decât tot discursul său din 14 decembrie 1916, din Camera Deputaţilor de la Iaşi, în vremea bejaniei moldoveneşti, când totul părea pierdut. Înainte de şeful guvernului a vorbit marele Nicole Iorga, şi el cu un discurs teribil, poate apogeul cuvântărilor marelui cărturar şi inovator moral al României. După care a venit la cuvânt Brătianu care, cu o forţă morală năvalnică, a ridicat inimile celor prezenţi: „Oricare ar fi durerile noastre de zi - şi le simţim tot atât de adânc ca cel mai îndurerat fiu al acestei ţări - oricare ar fi ele şi chiar dacă n-aş avea credinţa neştirbită care este în sufletul meu, că prin victoria definitivă vom avea în acest război despăgubirea acestor suferinţe şi vom avea compensarea lor, chiar dacă n-aş avea această credinţă, cred că jertfele pe care le-am făcut nu sunt sterile, căci am introdus în conştiinţa Europei drepturile românilor pe acest pământ...”.

Peste doi ani, la Alba Iulia, avea să se consfinţească România Mare.

5. Smerenia politică

De când a intrat în politică, Ion I. C. Brătianu a fost conştient de greutatea numelui pe care îl purta. A spus-o din primul moment de când a căpătat, din partea liberalilor, o funcţie publică: „Eu ştiu că numele pe care îl port este principalul meu merit, dar nu regret asta; dimpotrivă, consider aceasta ca o îmbărbătare şi încurajare să îmi fac datoria şi să îi cinstesc pe cei care îmi sunt înaintaşi”. 

În plus, Brătianu a înţeles o lecţie fundamentală: nu contează cine eşti sau cum te cheamă, nu pentru asta un om politic este, eventual, ovaţionat, ci pentru ceea ce faci, ceea ce reprezinţi, pentru modul în care răspunzi unor cereri ale vremurilor şi ale oamenilor din jurul tău. A fi om de stat înseamnă a fi slujitorul unei comunităţi, a unei naţiuni care se regăseşte, la un moment dat, în tine.

Episodul său preferat din acest punct de vedere l-a rostit pentru prima dată - o va mai face de multe ori - în aprilie 1897, când, la 33 de ani, devine ministru al Lucrărilor Publice: „Când un tânăr ofiţer, în goana calului, trece cu stindardul regimentului în mână, bătrânii generali şi tot corpul ofiţeresc trag săbiile şi salută. Nebun ar fi însă ofiţerul acela dacă ar lua aceste salutări pentru el, când ele se adrsează steagului, simbol al unirii şi al comunei conlucrări. 

Ştiu că numele pe care îl port e principalul titlu; departe însă de a regreta aceasta, văd în el un îndemn puternic şi un învăţământ pentru toţi, căci dovedeşte că societatea românească, oricare i-ar fi şovăielile aparente, ştie să preţuiască serviciile aduse şi să-şi poarte recunoştinţa chiar asupra fiilor acelor care au binemeritat. Deşi cu mari ezitări am primit greaua sarcină ce mi s-a încredinţat, astăzi sunt plin de încredere în misiunea mea, căci încrederea mi-o pun nu în propriile-mi merite, ci în valoarea şi energia forţelor care mă înconjoară şi pentru prosperitatea cărora ridic paharul”. 

Despre asta e vorba şi în politică, până la urmă. Porţi un steag, pe care oamenii îl recunosc, sau nu îl porţi. Nu tu contezi – tu slujeşti. E semnificativ inclusiv - sau mai ales! - pentru zilele noastre cum a ales Brătianu să ilustreze greaua povară a numelui pe care îl purta. Respectul pe care i-l acordau membrii de partid şi funcţiile pe care le-a primit de timpuriu – ministrul Muncii în 1901, ministrul de Externe în 1902, ministrul de Interne în 1907 – erau, toate, aşezat sub acest spectru al responsabilităţii pe care o căpătase, responsabilitate dublată de numele pe care îl purta.

Un exerciţiu de smerenie politică pe care l-a practicat, în ciuda temperamentului aspru, toată viaţa. 

6. Patriotismul luminat

Există, în prefaţa Cuvintelor unui mare român (1928), o relatare extrem de sugestivă despre Ion I. C. Brătianu, „cu fruntea plecată şi meditativă, visând profund şi pios lângă mormântul lui Avram Iancu, alături de uriaşul gorun fremătător, bătrân de şapte sute de ani, sub care Horia îşi adăpostise pe vremi dragul de ţară şi revolta”...

Am mai spus deja că nu a existat în viaţa lui Brătianu decât un singur proiect, cel naţional. Patriotismul său a fost o chestiune de vocaţie, de educaţie, de crez politic fără rest. Dar niciodată nu au existat excese, extreme, radicalisme de un fel sau altul. Brătianu era naţional şi european, prin convingere, şi aşa s-a manifestat toată viaţa. De aici şi lupta sa pentru unitatea tuturor românilor, la fel ca şi grija, de multe ori împărtăşită şi exprimată public, ca noile populaţii din România Mare să nu simtă vreo diferenţă faţă de majoritari. 

La 8 iunie 1917, cu ocazia sosirii voluntarilor ardeleni la Iaşi, Brătianu le spune românilor de peste munţi: „Aţi fost până ieri supuşi ai unui stat care v-a voit ai lui fără ca el să fie şi al vostru. L-aţi ajutat în toate vremurile cu munca voastră, fără tocmeală, şi ca răsplată, în timp de pace, el v-a asuprit, în timp de război el v-a jertfit. Aţi venit, fraţilor, în mijlocul nostru şi prin venirea voastră aţi schimbat în bucurie vremurile în care ne trudim. Ne găsim într-un colţ al ţării, îngrămădiţi de nevoi, dar încordaţi pentru lupta hotărâtoare, la care mergem plini de credinţă... Bine aţi venit în acest colţ de Românie, care de azi înainte, într-o întindere mică, are un cuprins mare, căci, prin înfrăţirea noastră, România Mare este azi la Iaşi”.

Încă nu venise timpul pentru formalizarea Unirii celei Mari, dar Brătianu credea fără să pregete în ea. După cum avea să mărturisească după încheierea Războiului de Reîntregire: „Când am intrat în război, am ştiut că nu vom ieşi din el fără să se fi înfăptuit opera pentru care îl declarasem. Amărăciunile şi greutăţile prin care am trecut, nicio clipă n-au făcut să şovăiască în noi încrederea că, oricare ar fi primejdiile momentului, ţelul nostru îl vom atinge. După ce am tras sabia, ştiam că pacea ne va da România Mare: tot astfel, am deschis astăzi înaintea D-voastre cartea dreptăţii şi a cinstei, şi suntem siguri că vom restabili autoritatea morală a statului nostru”.

După 1918, apăruseră alte provocări la adresa noului stat, iar Ion I. C. Brătianu avea să le transmită tuturor românilor şi tuturor minorităţilor din noul stat, chiar şi în momentele în care tensiunile etno-politice erau mari şi riscante un mesaj ferm: „Voim să stabilim aici, pe coastele Carpaţilor, la gurile Dunării, între Nistru şi Tisa, un stat cu adevărat democratic, care va asigura tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naţionalitate şi religie, un regim de egalitate, de libertate, de ordine şi de progres care, printr-o dezvoltare sănătoasă, organizată, va fi, în toate împrejurările, un element de ordine, de pace şi de civilizaţie în această parte a Europei”.

7. Răbdarea strategică

Să ne gândim la cei doi ani în care Ion I. C. Brătianu a „deliberat” intrarea României în Războiul pentru reîntregirea neamului românesc (aceasta este denumirea corectă – nu „Primul Război Mondial”! - şi aşa trebuie să înţelegem şi spiritul vremii şi decizia lui Brătianu de atunci). Ani cumplit de grei, în care inginerul devenit politician măsoară, calculează, întoarce pe toate feţele. Discută, negociază, se informează. Înţelege multe despre comportamentul „statelor mari”, înţelege că promisiunile în politica mare nu au de fiecare dată garanţiile pe care un stat mic le-ar fi pretins. 

România nu a cerut ea să intre în război, căci Brătianu a decis intrarea în război atunci când solicitările erau unanime. După cum avea să spună, emoţionat, în faimosul său discurs din 16 decembrie 1919, primul în Parlamentul României Mari – după ce Partidul Naţional Liberal, cel care făcuse România Mare, dăduse reformele electorale şi agrară, pierde alegerile! – românii „nu au intrat în război ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în război ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi! Noi am intrat bărbăteşte, atunci când ambasadorul Franţei la Petrograd spunea: dacă România nu intră în război se poate compromite frontul occidental! Am intrat în război atunci când ruşii ne spuneau: acum ori niciodată!... Am intrat în război cu hotărâre şi neţărmurit devotament”.

Privit dinspre prezent, decizia României de a intra în război de partea Antantei reprezenta prima dilemă strategică majoră prin care a trecut ţara. Astăzi, această dilemă – pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata? – se traduce prin adeziuni strategice fie la UE, fie la America. Astăzi, România şi le asumă pe ambele, pe bune dreptate, iar Bucureştiul trebuie să evite această întrebare şi, mai ales, acest răspuns, cât de tare şi cât de mult poate. Dacă mai poate... 

Atunci, pe vremea lui Ion I. C. Brătianu, dilema era între adeziunea colectivă, naţională şi morală a românilor la Antantă şi Acordul prin care România a aderat, în 1883, la Tripla Alianţă (acord cvasi-secret, cunoscut, alături de rege, doar de o mână de premieri şi miniştrii de Externe).

Până la urmă a decis în condiţii, teoretice, extrem de favorabile pentru România şi cu promisiuni în consecinţă. Că circumstanţele aveau să se modifice teribil fără ca cineva să fi putut anticipa aşa ceva, e cu totul altă discuţie. Că nici promisiunile aliaţilor nu au fost îndeplinite - şi aici e altă chestiune. Ceea ce rămâne este travaliul acestui om extraordinar care a ars, în acei ani doi ani, ca o lumânare. 

Dar nu s-a stins. 

8. Pragmatismul

Brătianu nu era un ideolog. Orice etichetare simplistă de tip „liberal” şi orice înghesuire a personalităţii şi prestaţiei sale în haine strâmte şi mici e vinovată. „A fost un pragmatist, nu un ideolog. A fost un naţionalist, în sensul în care ideea de stat naţional, România, să cuprindă toţi românii a fost supremul ideal care dă sens tuturor eforturilor sale” – aşa l-a caracterizat un istoric britanic. Şi e adevărat. Ideea sa de liberalism trebuie înţeleasă în conturul epocii, în sensul unui naţionalism-liberal pe care îl practica atunci toată lumea emancipată şi în acord cu sunetul istoriei ce va să vină. Acela era spiritul timpului pe care Ion I. C. Brătianu l-a înţeles şi l-a ilustrat. 

Orice diferenţiere schematică între conservatori şi liberali, de pildă, riscă să devină complet irelevantă dacă insistă pe categorii nemiscibile, distincte, fără legătură şi ireconciliabile. Iar Ion I. C. Brătianu era perfect conştient de asta. Într-un discurs de la Focşani, din 1913, face câteva precizări revelatorii despre conservatorismul său: „Am întreprins o operă mare, care să însemne în viitor o adevărată prefacere, o viaţă mai sănătoasă ca aceea a României de astăzi. Dacă am întreprins o operă de progres social, întreprindem totodată şi o operă de conservare naţională. În sufletul meu, niciodată nu m-am simţit mai conservator, în sensul cinstit al cuvântului, decât atunci când am ridicat drapelul reformelor agrare. În orice creier care cugetă, care simte româneşte, se găsesc rezerve de conservatorism naţional. În sufletul meu, când am cerut reformele de azi, a vorbit mai ales partea conservatoare a sufletului. Căci, ce poate fi mai conservator decât ceea ce chezăşuieşte siguranţa vieţii sociale?”

A fost combinaţia sa europeană de liberalism şi naţionalism care i-a ghidonat comportamentul de-a lungul întregii sale cariere.

9. Forţa de negociere

Răbdare strategică şi forţă de negociere a avut mai ales la negocierile de pace de la Paris, unde nu s-a grăbit niciodată, a argumentat, a presat, a înghiţit, şi-a călcat pe inimă, a negociat, s-a contrat cu liderii lumii. A plecat chiar de la discuţii când a considerat că trebuie să o facă, plecare fizică, însă, căci întreg dispozitivul diplomatic şi arhitectura negocierilor a fost coordonată tot de marele strateg. A sfidat chiar voinţa marilor puteri când şi-a trimis trupele să cucerească Budapesta: „Şi această oştire, singură în faţa vrăjmăşiei şi a primejdiei noi, a restabilit ordinea nu numai pentru noi, dar pentru Europa întreagă, nu numai pe Tisa, dar de la Dunăre la Pesta. Şi a intrat oştirea noastră în capitala Ungariei cum intră românul victorios, blajin şi drept, şi a intrat nu numai pentru asigurarea lui şi a Europei, dar pentru ca să asigure ordinea şi pacea în populaţia paşnică a Ungariei şi să redea posibilitatea la viaţă statului astăzi vecin nouă. Am fost siliţi să facem această operă, nu numai românească, dar europeană, fără consimţimântul conferinţei şi fără participarea ei.

Dar Brătianu a făcut toate astea, de fiecare dată, după calcule lungi şi răbdătoare, iar decizia a fost bazată inclusiv pe credinţa în propriile convingeri şi adevăruri. De aici şi forţa sa de a negocia în numele intereselor României. Trimiterea trupelor în Ungaria, de pildă, a fost marcată de o grea îndoială că înlocuirea regimului comunist a lui Bela Kuhn, neiubit în Europa şi în America, ar fi putut aduce la Budapesta un regim mai simpatic şi, prin urmare, mai eficace în a da câştig de cauză intereselor ungureşti la negocierile de pace. Până la urmă a decis în numele credinţei sale vechi că România este şi trebuie să fie un stat de necesitate european, un garant al valorilor şi ideilor europene, inclusiv în lupta cu bolşevismul în faţa căruia, ca de multe ori în istorie, România trebuie să facă scut.

Negocierea de la Paris a fost culminaţia acţiunii sale politice externe. În realitate, în capitala Franţei, la negocierea cu cei mari, Brătianu a fost exact omul dinainte: fără iluzii, fără parti-pris-uri, orientat spre rezultat. Nu credea că cineva va face favoruri României - şi nici nu a făcut. Nu se aştepta, apriori, la înţelegere şi susţinere. Nu avea prejudecăţi, nu era nici pro-american, nici pro-francez, nici pro-britanic. Era pur şi simplu pro-român. S-a contrat cu premierul francez, dar şi cu americanii. De notat că, pe aceştia din urmă, nu ezitase nici înainte să îi identifice drept cei mai aprigi competitori ai României în materie de petrol, deşi nutrea pentru pragmatismul lor o admiraţie adâncă.

Revenind, Brătianu a fost puternic în negocieri pentru că a avut un crez puternic şi a pus în slujba lui o voinţă de fier, o credinţă nemărginită şi o inteligenţă aplicată şi tăioasă. 

Diplomatic, aşa s-a făcut România Mare. 

10. Om de stat, nu om politic

E celebră scena de la Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni din 27 august 1916, când s-a decis intrarea României în război. Poziţia lui Ion I. C. Brătianu, de intrare alături de puterile Antantei, a fost susţinută aproape de toată lumea, mai puţin de bătrânul P. P. Carp. Emoţionat, pentru că se ştia singur cu această poziţie, bătrânul conservator a declarat că are trei feciori pe care îi va da Regelui să lupte şi să moară; dar el se va ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă, „pentru că numai aşa România va putea să fie salvată”. Membrii Consiliului au fost şocaţi, mai ales când Carp a refuzat să îşi retragă cuvintele, chiar şi la solicitarea Regelui. În final, Brătianu nu s-a mai putut abţine şi i-a spus lui Carp să îşi ia copiii afară din armată pentru că el, Carp, nu mai are nimic de împărţit nici cu ţara nici cu poporul ei!

A fost unul dintre puţinele momente în care furia lui Brătianu – supranumit Sfinxul - a fost explicită. Nu era furios pentru că avea în faţă un adversar. Ci pentru că în asemenea momente, în care soarta României era în joc, adversităţile trebuiau bine calculate şi mult dincolo de opţiunile politice de moment. Când e vorba despre probleme de stat, omul de stat trebuie să vorbească, nu omul politic.

Şi Brătianu ştia lecţia asta. El a fost capabil, în numele statului român, de negocieri majore, inclusiv cu adversari politici. Este emblematic pentru ce s-a petrecut în relaţia sa cu Alexandru Marghiloman, cel care, la 27 martie 1918, avea să aducă Basarabia acasă. Cu câteva ceasuri înainte de a lua drumul bejaniei spre Iaşi (decembrie 1916), premierul Ion I. C. Brătianu se întâlnise în secret, într-o cameră de hotel bucureştean, cu marele conservator, spre a-şi lua rămas bun: „Alexandre, dacă învinge Antanta – eu; dacă înving Puterile Centrale – tu”.

Înţelegerea tacită între cei doi mari oameni de stat a rămas în vigoare. După război, în România Mare, cei doi aveau să se mai „războiască” în parlamentul în care fuseseră ambii aleşi deputaţi. „Victoriosul” Brătianu avea să acuze, „învinsul” Marghiloman să se apere; ambii, cu o încrâncenare demnă, poate, de o cauză mai bună. O competiţie în care, cum bine s-a spus, au suferit indiscutabil şi unul şi altul. Dar ceea ce este mai important e că liderul liberal n-a marşat niciodată la presiunile Parisului şi ale Londrei de a da în judecată şi a condamna guvernul Marghiloman. Linia roşie a înţelegerii din 1916 s-a păstrat.

Este una dintre multe lecţii, şi ea imprescriptibilă, pe care Ion I. C. Brătianu o lasă spre moştenire şi reflecţie. 

Concluzii: suntem ca înainte de 1989, dar cu semn schimbat

În România, este o chestiune delicată să te apropii, echilibrat, de trecut. Am reuşit să construim o atmosferă socială care te somează să laşi trecutul în urmă, pentru că - ţi se spune - oricum nu are nicio consistenţă, nu contează, trebuie repudiat. Eventual este folosit ca să justifice, într-o notă aproape fatală, esenţialistă, turpitudinile cotidiene. Trecutul românilor pare bun doar să extragi din el răul, defecţiunea, neîmplinirea, prin care să justifici, eventual, defectele de azi. 

Am revenit, într-un fel pervers, înainte de 1989: exagerăm la fel, dar cu semn schimbat. Ceea ce înainte era asumat eroic, incult, encomiastic, fără nuanţe şi gălăgios, astăzi este aruncat peste bord cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi incultură şi lipsă de discernământ. Moda zilelor noastre este nu să te apropii de trecut, ci să te desparţi de el - nici măcar cu zâmbetul pe buze, cum învăţa un filosof. Prima victimă a acestei atitudini a fost ratarea emblematică, pe tot parcursul anului 2018, a Centenarului Marii Uniri. Ratarea Centenarului nu este decât culminaţia unui traseu mai amplu în România de după decembrie 1989, asumat consecvent şi iresponsabil cu multă vreme în urmă.

Dacă este să ne asumăm trecutul, atunci trebuie să ni-l asumăm şi în binele şi în răul lui. Aceasta a fost inclusiv lecţia germană care, în ciuda unei asumate vinovăţii naţionale, a făcut Germania Mare la 3 octombrie 1990 – tocmai în numele trecutului german care nu a putut să fie uitat! Trecutul are şi alb şi negru, şi succese şi înfrângeri, şi eroi şi laşi. Iar dacă vorbim despre trecutul României, acest trecut îl are, la loc de cinste, pe Ion I. C. Brătianu, patronul spiritual al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Cuviincios, fără emfază sau excese, dar punând lucrurile în adevărata lor lumină, dialogul actual cu marele om de stat ar fi în avantajul nostru indiscutabil.

Un articol scris de Dan Dungaciu