O administraţie profesionalizată, construită în logica servirii interesului public.

Cu legitimă nemulţumire mă văd obligat să vorbesc despre ceva ce nu există, formalizat, ca atare: Agenda 2018. Fiecare dintre noi are idei despre ce ar trebui să conţină ea, dar nimeni n-a avut determinarea să facă din aceste idei un document structurat, o foaie de parcurs, pentru acţiunile care se presupune că ar trebui să marcheze nu doar anul Centenarului Marii Uniri, ci şi intrarea României într-o altă dimensiune a politicii sale externe, în context european şi euro-atlantic. Dacă avem o Agendă, ea cuprinde un singur punct: războiul româno-român, un conflict generalizat, care acoperă toate celelalte teme. 

Pentru a ieşi din zona generalităţilor, fac un scurt inventar al proiectelor şi manifestărilor de importanţă naţională şi internaţională, asumate de România, care vor trebui gestionate sau, dimpotrivă, pregătite de noi în anul care urmează. Din el rezultă sarcina uriaşă ce revine unui aparat administrativ dominat de cel mai autentic feudalism instituţional. 

Aşadar, este vorba despre:

1)  Centenarul Marii Uniri: declanşat în 26 noiembrie 2017, urmând a se desfăşura pe tot parcursul lui 2018;

2)  Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene: va fi preluată în 1 ianuarie 2019, deci trebuie pregătită tot pe parcursul lui 2018;

3) Anul European al Patrimoniului: se derulează în 2018, iar România are obligaţii precise, asumate prin semnătură;

4) Sezonul România-Franţa: începe la sfârşitul lunii noiembrie 2018 şi durează până în 14 iulie 2019, coincide cu preşedinţia română a Consiliului Uniunii Europe şi face parte din Parteneriatul Strategic România-Franţa;

5) 150 de ani de la înfiinţarea actualei Filarmonici „George Enescu” şi 130 de ani de la inaugurarea Ateneului Român;

6) România, invitată de onoare la Târgul de Carte de la Leipzig, recent încheiat;

7) Bienala de Arhitectură de la Veneţia;

8) Festivalul Internaţional de Artă Europalia;

9) Campionatul European de Fotbal 2020 (4 meciuri vor fi găzduite la Bucureşti) şi Campionatul Mondial de handbal feminin Under-20, care se va disputa în acelaşi an la Cluj-Napoca, şi

10) Timişoara, Capitală Europeană a Culturii în 2021. 

Pentru a pregăti asemenea proiecte este nevoie de câteva elemente, fără de care nu putem vorbi de o gestiune coerentă. Este nevoie de viziune, de buget, de cadru legislativ şi instituţional şi, deloc în ultimul rând, de personal calificat. Până în acest moment nu există vreo dovadă că lucrurile funcţionează într-o minimă normalitate şi sunt gestionate cât de cât coerent. 

Cum procedăm noi cu Agenda 2018? 

Mă limitez la câteva exemple. Centenarul Marii Uniri este, se poate spune de pe acum, ratat ca program cultural, ca să nu mai vorbim despre faptul că măsurile asumate prin Programul de Guvernare sunt departe de a fi realizate. În locul unui Comitet pentru Centenar, alcătuit din oameni de cultură de prestigiu, care să imagineze, să selecteze şi să coordoneze proiectele de aniversare a Marii Uniri, a fost creată o structură în subordinea Secretariatului General al Guvernului, Departamentul Centenar, redenumită Departamentul Identitate Naţională, după ce a fost mutată la Ministerul Culturii, despre ai cărei angajaţi a scris destul presa în ultimele zile. Tot ceea ce a făcut acest departament a fost să realizeze tabele cu ceea ce am aflat recent că sunt idei de proiecte, nu proiecte concrete, şi care şi aceste idei au fost anulate de actuala conducere a Ministerului Culturii, în luna martie a anului 2018 lucrurile fiind reluate de la zero. Se încheie în curând primul trimestru al anului 2018 şi, practic, nu avem nimic pregătit pentru Centenar, nici măcar un site, în ţara cu cea mai mare viteză a conexiunii la internet şi cu ai cărei programatori ne lăudăm în lume. Mai mult, soarta acestui Departament este din nou incertă.

Cea de-a doua obligaţie asumată de România, de importanţă strategică, este Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Timp de 6 luni, de la 1 ianuarie la 30 iunie 2019, ţara noastră va asigura gestiunea principalului organism de conducere al Uniunii, trebuind să răspundă la absolut toate exigenţele şi necesităţile ridicate de funcţionarea unui organism atât de complicat. 

În ciuda unor eforturi ale ministerului de resort, în realitate nu există nici acum o iniţiativă coerentă de formare şi pregătire a sutelor de funcţionari români care vor trebui să gestioneze afacerile europene timp de 6 luni şi nici nu avem vreun proiect concret, românesc, de interes european, dincolo de cele curente ale Uniunii. Nu există nici măcar un scenariu de decuplare a acestei Preşedinţii române de eventualele turbulenţe politice locale, de aşteptat într-un an pre-electoral. 

Este consecinţa directă a unui consens nedorit, singurul de după 2005, care implică toate forţele politice: de la semnarea Tratatului de Aderare la UE, România a renunţat la a mai formula o politică europeană, destinată integrării în Uniune, integrare care este un proces cu mult mai complex şi mai dificil de gestionat decât aderarea. Rezultatele se văd.

Ne aflăm, prin urmare, mai degrabă în faţa formelor fără fond decât a coerenţei instituţionale. Am adoptat formele structurilor euro-atlantice din care facem parte, dar le-am tratat cu vechile noastre deprinderi. Am acumulat o Agendă 2018 impresionantă, însă nu ne-am pregătit deloc pentru ea, lăsând reflecţia pe seama celor fără putere de decizie.

Este obligaţia mea morală să trag un semnal de alarmă. Iresponsabilitatea instituţională riscă să ne arunce în haos sau, şi mai rău, în derizoriu, şi să ne împiedice să ne îndeplinim obligaţiile asumate în cadrul parteneriatelor şi al structurilor din care ne-am angajat să facem parte. Dacă în ţară credem că se poate face politică în special cu parul, fie el şi unul simbolic, în relaţiile cu partenerii noştri, dar şi cu cetăţenii români, parul nu foloseşte la nimic. Nu ţine loc nici de inteligenţă, nici de bună-guvernare, nici de patriotism.  

Declaraţia politică pe care am susţinut-o în Senatul României marţi, 20 martie 2018.