Şi socialiştii plâng câteodată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Social-democraţia românească e moartă şi plimbată pe străzi către o iluzorie coborâre în mormânt. Speranţa unei învieri sub aceiaşi lideri, care au siluit-o permanent, e deşertăciune pură. Cei 25 de ani de existenţă a PSD (sub nume diferite) demonstrează că banii pot aduce fericirea, dar în niciun caz nu aduc şi clarviziunea. Ultimul spectacol e izgonirea din rai a celui care a fost „Adam şi Eva” pentru liderii PSD de până acum: Ion Iliescu.

Destinele preşedinţilor PSD sunt harta devenirii şi scufundării acestui partid. Ion Iliescu este singurul politician din PSD care a înţeles vreodată sensul adevărat al Puterii, care a iubit Puterea mai presus de orice şi a respectat-o aşa cum merita. Nu a abuzat-o pentru îmbogăţire personală şi nici nu a folosit-o pentru a-şi elimina adversarii, ci pentru a-i împiedica pe ceilalţi să ajungă la ea. Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta au înţeles Puterea ca pe un atribut personal şi în acest punct au diferit complet de predecesorul lor. Pentru ei, Puterea şi păstrarea ei se confundă cu anihilarea totală a adversarului prin orice mijloace. Pentru Ion Iliescu, Puterea însemnă conservarea ei într-un amestec de formol incert al sistemului construit să o apere. Finalmente, ambele versiuni s-au dovedit corozive.

Adrian Năstase adora să audă zgomotul sirenelor care îi deschideau drumul, Mircea Geoană mijea ochii de plăcere când oamenii i se adresau cu Domnule Preşedinte, în timp ce Victor Ponta este genul de lider care vede în Putere doar un mijloc de supravieţuire, un fel de armă supremă pe care o foloseşti pentru împlinirea personală. De la Ion Iliescu şi până la Victor Ponta, niciunul dintre liderii PSD nu a înţeles că Puterea e despre ceilalţi, nu despre sine. Sunt convins că dacă cineva a avut vreodată curajul să le spună sau să le amintească acest lucru, singura reacţie pe care o primeau era un soi de zâmbet misterios, mulţumit de sine şi arogant, la care se adăuga un îndemn de a părăsi rapid încăperea.

Orice ar spune liderii de până acum, membrii sau simpatizanţii partidului, PSD-ul a târât după el obişnuinţele de dinainte de 1989. Un fel de coterie rău mirositoare, care a primit numele de comunism, dar care a fost de fapt comunismul ajuns la maxima sa decadenţă şi de care cei care l-au urmat pe Ion Iliescu nu au ştiut cum să scape. PSD-ul a avut un singur rost în lumea noastră: menţinerea Puterii cu orice preţ. Din 25 de ani, câţi au trecut de la Revoluţie, PSD a fost la Putere aproape 13 ani. În această perioadă, nu a făcut decât să încerce să se autoconserve şi să îşi îmbogăţească liderii, după cum o demonstrează plimbările în grup pe la DNA şi faptul că cel mai important prim-ministru pe care l-au avut a ajuns să facă puşcărie pentru corupţie. Nu există niciun proiect serios propus societăţii româneşti de către PSD, nici când a fost la Putere, nici atunci când a fost în Opoziţie. Programele PSD au fost vorbe goale, iar ieşirile în public pline de dublu limbaj. Social-democraţia pe care şi-au clamat-o nu a existat concret decât prin pomeni electorale şi copierea de suprafaţă a unor modele occidentale, cum a fost în cazul lui Tony Blair. Pentru adevărul expunerii merită remarcat că nici dreapta nu a excelat în programe coerente şi proiecte de ţară serioase.

De ce este imposibil ca PSD să se reformeze

Legătura cu partidul comunist a fost un fel de ruşine ascunsă sub preş şi o insultă aruncată de către liderii dreptei, ori de câte ori aveau ocazia. Ion Iliescu merită să fie făcut comunist de către Sebastian Ghiţă, dar fostul pesedist şi prieten al lui Victor Ponta este totuşi ultimul personaj care ar putea face astfel de reproşuri. Revoluţia anti-Iliescu se vrea pornită de un afacerist fără culoare politică şi care a decis că el e adevăratul socialist din PSD, în timp ce Ion Iliescu e doar o rămăşiţă comunistă a unor vremuri imemoriale. Simplu joc propagandistic, menit să abată atenţia de la pierderea alegerilor. Problema adevărată rezidă în faptul că PSD nu a fost în stare să îşi asume în niciun fel istoria, faptele şi descendenţa istorică. Toate familiile politice au partea lor de istorie ruşinoasă şi singura soluţie este să şi-o asume, pentru că simpla ignorare nu o face să dispară. Liderii PSD sunt cu toţii marcaţi de imposibilitatea de a-şi recunoaşte greşelile şi de aici şi incapacitatea de a se schimba. La noi, toată lumea suferă de sindromul ”Adrian Mutu”: decât să admit că am greşit şi am fost prins, iar singura soluţie e să mă schimb, mai bine bat un chelner.

Eşecul moral este dublat de eşecul monumental al politicii de cadre. De la generaţie la generaţie, calitatea conducerii partidului a scăzut la nivel doctrinar, strategic şi aş spune că şi cultural. În schimb, dacă ai bani şi/sau gura mare e posibil să creşti semnificativ în structurile de comandă. Locul unor Rodica Stănoiu sau Hildegard Puwak a fost luat de personaje precum Gabriela Vrînceanu Firea şi Lia Olguţa Vasilescu. Metehnele doamnelor de pe vremuri s-au păstrat, dar nou sositele au adăugat nişte stridenţe care le-ar fi făcut să roşească pe cele care le-au precedat. Dacă ne uităm şi la ce vine din urmă în conducerea TSD, ajungem la concluzia că social democraţii sunt pasionaţi să îşi tragă singuri şi cu repetiţie gloanţe în picior, doar ca să vadă dacă doare la fel ca prima dată.

Ani de zile, PSD-ul şi-a făcut o datorie de onoare din a se război cu intelectualii dreptei. Băsişti, propagandişti plătiţi şi dedicaţi distrugerii indentităţii naţionale erau etichetele cel mai des vehiculate. În timp ce erau ocupaţi cu a trage de la şold către Liiceanu, Patapievici, Pleşu şi compania, social-democraţii au uitat că ce ar fi trebuit ei să facă era să îşi cultive propria apropiere de intelectualii de stânga. Incapacitatea liderilor PSD s-a tradus într-o alunecare accentuată spre stânga a intelectualilor, care ar fi trebuit să-i ajute la conceptualizarea identităţii doctrinare. Pe de altă parte, specialişti mai degrabă în combinatorică şi mobilizare electorală, liderii PSD nu dau semne că ar fi capabili de a dedica mai mult de cinci minute unei discuţii cu intelectualii de stânga. Aşa că, din lene şi dezinteres au pierdut o resursă importantă pentru definirea politică pe care şi-o atribuie.

Cine va câştiga războiul stângii?

Nimeni. Războiul care a început nu e unul care să se termine cu un învingător. Partida lui Victor Ponta şi Sebastian Ghiţă nu e nici majoritară, nici omogenă, nici nu are autoritatea politică pe care o lasă să se vadă. Sebastian Ghiţă a început lupta cu Ion Iliescu imaginându-şi că are de-a face cu un dinozaur de teapa lui Sorin Ovidiu Vântu.

Nu cred că Sebastian Ghiţă înţelege exact ce reprezintă Ion Iliescu cu adevărat.

Nu cred că îşi dă seama ce însemnătate simbolică are tatăl tuturor socialiştilor din România. E adevărat că Ion Iliescu nu mai poate aduce voturi pentru PSD, astfel încât partidul să câstige alegeri exclusiv pe spatele lui. Dar cum nici la Moscova nu au avut curajul să îl scoată, cu adevărat, pe Lenin din Mausoleul din Piaţa Roşie, aşa nici PSD-ul nu are cum să îl scoată pe Ion Iliescu din sediul din Kiseleff fără riscurile aferente. Orice spune Sebastian Ghiţă despre Ion Iliescu sună ca o jignire. În schimb, e suficient ca Ion Iliescu să îi rostească numele lui Sebastian Ghiţă, ca acest lucru să sune ca o tragere de urechi. O fi bun antreprenor amicul lui Victor Ponta. O fi priceput la construit instituţii cu sau fără ajutorul contractelor cu statul. Dărâmarea sau construirea simbolurilor însă e o altă profesie, la care Sebastian Ghiţă nu pare să se priceapă foarte bine, dacă privim şi la campania pierzătoare a lui Victor Ponta.

PSD nu are nicio şansă să rămână unit în jurul lui Victor Ponta. S-a mai rupt de două ori în împrejurări asemănătoare celor de astăzi, după pierderea prezidenţialelor. Aşa s-au născut ApR şi UNPR. Marian Vanghelie şi Mircea Geoana au fost trimişi la plimbare, dar vor reveni până la Congresul din primăvară al PSD, fie pentru a pune pe cineva în locul lui Victor Ponta, fie pentru a rupe partidul. În plus, nu e doar o bătălie Ponta-Dragnea-Ghiţă versus Geoană-Vanghelie. PSD-ul mai are şi alte facţiuni cărora Victor Ponta nu prea mai are ce să le ofere, chiar dacă rămâne prim-ministru. Grupul de la Cluj, George Maior care pleacă de la SRI şi grupul baronilor locali speriaţi de DNA nu vorbesc pe o singură voce. Mirajul prezidenţial s-a rupt, iar plăcinta care a rămas de împărţit s-a redus considerabil, asta ca să nu mai vorbim de decontul unor campanii electorale mamut din ultimii trei ani.

Aşa că PSD se îndreaptă cu viteză maximă spre dezintegrare. Singurele necunoscute sunt numărul de partide social-democrate din primăvară şi cine se va afişa ca lider al lor, în perspectiva alegerilor din 2016. Astăzi, aş paria că social-democraţia românească va fi condusă de facţiunea care îl va recupera pe Ion Iliescu. Poate va înţelege şi ”bătrânul edec”(aşa cum l-a botezat pe Ion Iliescu un alt viitor pensionar, cu ambiţii politice la fel de nelimitate), faptul că moştenirea lui politică s-ar putea curăţa cât de cât, acum când aversiunea faţă de Victor Ponta este atât de mare. De cealaltă parte, Victor Ponta are nevoie de un rebranding complet şi vom vedea dacă are curajul şi puterea necesară pentru un proces atât de complicat, mai ales emoţional decât politic. Stânga are nevoie de un lider puternic şi, pe cât posibil, nou, chiar dacă şansele de a-l descoperi sunt minime.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite