Vivaldi se ascultă la miezul nopţii la Ateneu

Formaţia Europa Galante, avându-l ca dirijor şi solist pe Fabio Biondi, va interpreta lucrări de Antonio Vivaldi, unul dintre geniile Barocului muzical.

Compozitorul Antonio Vivaldi a creat 801 de opusuri care includ peste 500 de concerte, definind astfel forma concertului instrumental. Programul lui Fabio Biondi începe la Ateneu, cu Sinfonia în Sol major pentru orchestră de coarde şi bas continuu din Serenada a tre "Il Coro delle Muse" RV 149. Chiar şi această „sinfonie“ (uvertură) respectă modelul concertului grosso, siste-matizat de Vivaldi, şi care i-a influenţat pe contemporani şi pe urmaşi.

Sinfonia se desfăşoară pe trei segmente scurte, înlănţuite Allegro-Andante-Allegro, care exploatează rafinat culorile tonalităţilor prin care se plimbă traseele melodice. Scriitura se bazează în principal pe contrastul celor două formulări: una alertă, în tonalitate majoră, cu secvenţe izoritmice şi alta, deosebit de expresivă, în minor, cu linii melodice elegante, agrementate de scurte episoade cu ritm dansant de influenţă franceză.  

La Stravaganza Op. 4 este poate cel mai original opus de Vivaldi şi reprezintă o culme a inventivităţii instrumentale şi armonice a autorului. 

Dezvoltarea este realizată cu ajutorul unor figuraţii armonice foarte lungi, pe pante descendente.   Corina Bura, violonistă

Cele douăsprezece concerte sunt scrise pentru vioară, orchestră de coarde şi continuo. Concertul nr. 4 are un Allegro incisiv şi dramatic, în care se identifică inconfundabilele formulări vivaldiene. Din punct de vedere sonor, apare treapta a doua coborîtă sporind tragismul tonalităţii minore. Intervenţiile solistului sunt predominant figurate, cu excepţia celei de la sfârşit, mai lirică – o melodie evolutiv-meandrică în legato. Mişcarea se termină cu o cadenţă virtuoză. Grave este dual, orchestra aduce un ritm pregnant peste care solistul se desfăşoară foarte cursiv, cu mult lirism, fără a renunţa totuşi la ornamentele care colorează discursul. Finalul menţine acelaşi ritm plin de relief, aproape ostinato, cu o masivă participare a clavecinului. Figuraţiile viorii şi celebrele arpeggii sunt alternate cu motive melodice clar constituite. 

LUNGI FIGURAŢII ARMONICE

Prima parte a Concertului nr. 2 în mi minor are drept caracteristică melodică o secundă mărită, rezultat al unei inflexiuni modale, care colorează şi accentuează dramatismul unui mi minor – o tonalitate în general mai lirică. 

Dezvoltarea este realizată cu ajutorul unor figuraţii armonice foarte lungi, pe pante descendente. Ele vor readuce elementele carac-teristice ale începutului pe o suprafaţă mult diminuată. În Largo dramaturgia este transferată ritmului, care se va îndrepta spre un fel de recitativ cu aer solemn, pus în contrast cu intervenţiile tânguitoare însă bogat ornamentate ale viorii soliste. Allegro-ul final are un aspect mai mozaicat, este un fel de patchwork, în care sunt asamblate mici fragmente, care la o primă vedere au puţine legături unele cu altele dar sunt unite prin dificultăţi tehnice specifice. 

Chiar şi planul armonic are o evoluţie atât de stranie încât la un moment dat se pierde sensul tonalităţii. Solistul epuizează cam tot ce se putea imagina la vremea aceea în materie de tehnică şi velocitate. 

SOLEMN ŞI REŢINUT

Concertul nr. 1 în Si bemol major are un aer mai solemn, mai reţinut. În mişcările extreme, tutti-urile sunt mai ample, intervenţiile viorii soliste fiind alcătuite din figuraţii pe pante ascendente care merg în registre destul de înalte. În partea întâi, a treia intervenţie a solistului aduce un desen legat, expresiv, foarte frumos, ca element de contrast fată de mersul toccat predominant. Partea a doua, una dintre sublimele pagini vivaldiene, este încredinţată exclusiv solistului, care se desfăşoară pe o linie melodică de un nobil lirism, un fel de arie lentă, extrem de cantabilă şi în acelaşi timp reţinută : geniu, simplitate, frumuseţe şi dramă. Finalul degajă un sentiment de bucurie discretă, cu tutti-uri foarte dezvoltate. Solistul intervine spre sfârşit cu o amplă cadenţă figurată şi unele inflexiuni spre minor, iar concertul se încheie destul de neaşteptat.

Uvertura la opera Ercole su’l Termodonte urmăreşte tiparul clasic vivaldian, iar cele trei secţiuni, diferite din punctul de vedere al conţinutului, introduc şi elementele caracterologice fireşti unui spectacol de operă. După o secţiune dinamică, se instalează o suprafaţă extrem de lirică, melancolică, generoasă, specific feminină din punct de vedere estetic. Ultimul Allegro este puternic ritmat, dansant, triumfător.

DIALOG SOLIST-ORCHESTRĂ

În Concertul nr. 9 în Fa major, motivul introductiv al Allegro-ului lasă impresia că ne aflăm în plin univers operistic mozartian! Vivaldi mai ataşează o vioară solistă, gest care duce la îmbogăţirea ţesăturii prin structurile variate ale figuraţiilor, generatoarele unui fel de poliritmie. Mişcarea secundă, Largo, este foarte dramatică, iar dialogul solist-orchestră este mai simetric, desfăşurat pe intervenţii concise, susţinute de ritmul anacruzic ostinato. Allegro-ul final are un caracter festiv şi păstrează scriitura cu tentă mozaicată care caracterizează întregul concert. 

Concerto nr. 11 în Re major, aduce o mică schimbare în alcătuirea concertino-ului, atribuind un rol solistic pentru încă o vioară şi pentru violoncel. Discursul de înfiripă prin secvenţarea unor nuclee specific vivaldiene, iar tutti-urile au aceeaşi graţie pe care o vom regăsi la Mozart, sugerate poate şi de tonalitatea Re major în care acesta din urmă a scris multe dintre lucrările sale concertante pentru vioară. Largo aduce vioara solistă în prim plan pe un acompaniament orchestral în pizzicato, cu o linie melodică foarte expresivă, sensibilă, narativă. Finalul, Allegro assai, debuteză cu un tutti riguros ritmic, pus în contrast cu intervenţiile viorii soliste, întrerupt de numeroasele cadenţe solistice interiore, prilej pentru violoist ca să-şi etaleze inventivitatea în domeniul ornamentaţiei. 

Concertul nr 6/Walsh în Fa Major, RV 291 este inclus tot in ciclul La Stravaganza dar în cel publicat de John Walsh la Londra în 1728 şi prezintă unele particularităţi sesizate încă de la început. 

Rolurile se inversează şi prima intervenţie este susţinută de solist şi nu de tutti. Desfăşurată într-un Allegro plin de un dinamism specific vivaldian, partida solistică este foarte complicată, pe trasee care îşi schimbă permanent caracterul, cu modulaţii rapide şi surprinzătoare, cu poziţii înalte şi salturi peste coarde, cu pizzicato la mâna stângă şi cadenţe cu tentă de recitativ. Partea a doua, Largo, este destinată viorii soliste care evoluează pe sonorităţi extrase din RV 357. Atmosfera este colorată, melodia mai cromatică, centrată pe re minor şi totul generează o stare inefabilă. Finalul are unele afinităţi cu stilul galant, dar trăsătura lui dominantă este aceea de tutta bravura : sunt extinşi la maximum toţi parametrii tehnici pe o plajă sonoră largă, anticipându-l pe Paganini.