George Enescu azi. 60 de ani de la moarte

Soarta geniilor din muzica universală nu a fost lipsită de numeroase „sincope”, „omisiuni seculare”, răsturnări de ierarhizări artistice. Nu puţine personalităţi de mare valoare au rămas în anonimat zeci de ani (cazul Johann Sebastian Bach este notoriu), fiindcă partiturile nu s-au tipărit sau au pierit în incendii, naufragii, cutremure de pământ etc.

În schimb, au existat genii (cazul lui George Enescu) în care drama vieţii a constituit-o tocmai plurivalenţa darurilor naturale! Maestrul român însuşi s-a plâns în cercurile intime că opinia publică i-a admirat în primul rând virtuţile muzicale de violonist, dirijor şi pianist (în care abundau calificativele de „genial”, „singular”, „unic”, „neegalat”), nu cele de compozitor, de creator.  Chiar Enescu, recunoştea că „eu sunt cinci într-unul!”, adică – în ordinea profesiunilor artistice – „compozitor, violonist, dirijor, pianist şi profesor”. Dar interpretul Enescu era de fapt un poliinstrumentist versat al artei sunetelor (unanim recunoscut de colegii de breaslă, alături de care colabora în concerte particulare şi recitaluri de binefacere, şcolare, de masterclass etc.) cum ar fi: violist, organist, flautist, violoncelist, cornist

Drama geniului enescian, privită la scara muzicii universale, a constat în faptul că plurivalenţa darurilor naturale a depăşit sfera pur muzicală prin preocupările omului de tip renascentist. Enescu a fost şi literat (poet, memorialist, epigramist), folclorist (culegător de melodii lăutăreşti şi ţărăneşti), artist plastic (desenator, caricaturist, pictor), actor şi cântăreţ, cu însuşiri de profesionist. S-a vorbit mult şi s-a scris argumentat în numeroase articole, studii şi mărturii literare, despre memoria muzicală fabuloasă a lui Enescu. Dar, a acumula în memoria personală zeci de partituri ample (opere, simfonii, concerte, poeme simfonice, lucrări vocal-simfonice), neavând timpul necesar de a aşterne pe hârtie aceste creaţii perfect închegate, a rămas un mister singular în istoria muzicii universale. „Mi-au trebuit 30 de ani, ca să scriu această partiţiune… Am început Oedipe în anul 1906” – mărturisea într-un interviu din ziarul Paris-Midi, reprodus de Adevărul, nr.106 din 17 martie 1936. Întrebat de un reporter, de ce nu mai  dă la iveală alte noi lucrări, Enescu a arătat cu degetul la cap (unde le înmagazinează pe toate), spunând că îi trebuie să trăiască încă 300 de ani să le pună pe hârtie!

Enescu a fost un descoperitor de copii-minune şi un dascăl original prin metoda sa particulară de predare, descoperită şi dezvăluită de foştii săi discipoli după moartea muzicianului. Exceptându-i pe Yehudi Menuhin, Dinu Lipatti, Arthur Grumiaux, Clara Haskil, Robert Soetens, Ida Haendel, pe care i-a văzut triumfând pe marile scene ale lumii, marea pleiadă de virtuozi pe care i-a îndrumat la vârste extrem de timpurii (Uto Ughi, Henryk Szeryng, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Lola Bobescu, Valentin Gheorghiu, Mîndru Katz, Mihai Constantinescu, Virgil Pop, Lory Wallfisch, Yvonne Astruc etc.) nu a mai apucat să le admire cariera (a murit în 1955, când tinerii urcau treptele consacrării artistice mondiale). Enescu-pedagogul s-a impus post-mortem, în a doua jumătate a sec. XX, la adevărata sa dimensiune didactică.

Catalogul compozitorului Enescu s-a îmbogăţit în ultimii 60 de ani cu un fond de lucrări majore, ce au schimbat fundamental imaginea hulită de însuşi „autorul Rapsodiilor Române”: Simfoniile a IV-a şi a V-a, Capriciul român pentru vioară şi orchestră, poemele simfonice Isis şi Vox Maris. Numărul miniaturilor instrumentale şi vocale (unele interzise de cenzura comunistă vreme de o jumătate de secol – este vorba de liedurile pe versuri de regina Carmen Sylva) au dublat numărul pieselor cunoscute până în 1955, Enescu trecând pragul de „compozitor minor”, de „violinist/creator”, aşa cum apărea în necroloagele din 1955. Opera Oedipe a intrat în rândul capodoperelor lirico-dramatice ale veacului XX datorită montărilor din România, Germania, Austria, Italia, Polonia, Belgia.

Festivalurile internaţionale „George Enescu” de la Bucureşti (1958-2015) au inclus în integra-litate creaţia maestrului român, marile formaţii străine, dirijorii şi interpreţii contemporani de prestigiu mondial incluzând partiturile simfonice şi concertante enesciene în repertoriul lor permanent (gigantica Simfonie a III-a în Do major, op. 21 de pildă, s-a executat la Londra de interpreţii englezi). Cea mai spectaculoasă rezonanţă a acestui proces de asimilare a creaţiei lui Enescu s-a produs în discografia contemporană din sec. XXI, când muzica maestrului român a constituit o revelaţie, o descoperire a „celui mai nedreptăţit compozitor din sec. XX” (Antoine Goléa).

Concursurile internaţionale „George Enescu” de la Bucureşti (vioară, pian, canto, violoncel, compoziţie) a permis tinerilor interpreţi să-l îndrăgească pe muzicianul nostru, introducându-i în repertoriul lor sonatele, suitele şi miniaturile, contribuind la afirmarea unui „mare creator de muzică de cameră”. Însuşi Enescu şi-a apreciat creaţiile camerale (în frunte cu Octetul, Dixtuorul, Cvartetele, Sonata nr. 3 pentru vioară „în caracter popular românesc”) ca fiind superiooare muzicii sale simfonice!

Generaţia componistică post-enesciană (în frunte cu regretaţii Olah, Vieru, Niculescu, Marbé, Grigoriu, Capoianu, Stroe, Paladi), dar mai ales pleiada creatorilor contemporani (în frunte cu Dan Dediu) nu l-au cunoscut – în mod direct – pe maestru. Ambele generaţii i-au studiat amănunţit moştenirea artistică. Eterofonia, sinteza ritmică a sistemelor giusto şi parlando, monodia enesciană, modalismul de esenţă populară ţărănească, limbajul vocal şi instrumental non-temperat – au făcut din George Enescu un compositor precursor mondial, demn de a împrumuta şcolii noastre componiste actuale un statut prioritar în context universal. Fără Enescu, nu s-ar fi născut „generaţia de aur” a muzicii contemporane de la sfârşitul sec. XX.

„Aisbergul” enescian pluteşte încă, nedescoperit, în adâncimea tăcută a oceanului pe care îl străbate de şase decenii, aşteptând parcă să se topească spre a dezvălui încă o sumă de „secrete” profesionale pe care „uriaşul” le-a ţinut ascunse în memoria sa fenomenală de geniu singular, supus unui destin apăsător de prea multe haruri naturale.