Enescu în oglinda marilor personalităţi ale lumii

Nu cred că există în cultura românească din ultimii 200 de ani, o personalitate artistică mai populară ca George Enescu, despre care s-au exprimat la superlativ o pleiadă de suverani şi prinţi, diplomaţi şi miniştri, savanţi şi oameni de ştiinţă, personalităţi artistice (literaţi, pictori, sculptori, cineaşti, actori, compozitori, interpreţi), melomani şi admiratori din diverse structuri sociale, oameni politici de toate culorile.

Nu puţini l-au etichetat ca geniul incontestabil al muzicii universale, alăturându-i numele de legendarii Mozart şi Beethoven. În memoria timpului, personalitatea lui George Enescu nu se estompează, ci se impune tot mai pregnant. Şi odată cu el, începe să strălucească şi numele ţării sale natale. „George Enescu este nu numai cel mai mare compozitor al României. Este muzica însăşi” – remarca marele compozitor francez Gustave Samazeuilh (1877-1967).

Încerc să spicuiesc – din noianul de amintiri, mărturii, studii, articole, cărţi, memorii – câteva însemnări capabile să contureze o imagine cât mai sugestivă a omului şi artistului fenomenal care a întruchipat – poate ideal – chipul genial al spiritului românesc din toate timpurile. „Cu gândul înapoi, după şapte decenii de activitate muzicală, sunt conştient – mărturisea octogenarul discipol al maestrului român, violonistul american Yehudi Menuhin (1916-1999) – de faptul că, într-un fel sau altul, George Enescu a influenţat o mare parte a devenirii mele... Astăzi, trebuie să admit că Enescu a rămas totdeauna Absolutul, faţă de care îi judec pe ceilalţi, găsindu-i pe ei, dar îndeosebi pe mine, deficitari”. Este cea mai frumoasă concluzie a unui strălucit interpret de statură muzicală singulară în problema ierarhizării valorilor artistice, care îl plasează pe Enescu, pe cel mai înalt pisc al geniilor culturii universale.

Un alt reprezentant singular al sec XX, violoncelistul, profesorul, dirijorul şi compozitorul spaniol Pablo Casals (1876-1973), omul obiectiv care a cântărit valenţele creatore ale colegului român timp de peste o jumătate de secol, a lăsat, la dispariţia acestuia (1955), o mărturie de o viziune surprin-zătoare: „Îl socotesc pe Enescu drept unul dintre cele mai mari genii ale muzicii «moderne», în sensul bun al acestui cuvânt. În epoca aceea (anii 1900-1915 –n.n.), el era cel mai complet muzician, deoarece nu trebuie uitat că Enescu a fost, în afară de mare compozitor, şi unul dintre cei mai mari violonişti, un mare dirijor şi un mare pianist (subl. noastre). Este regretabil că prea devreme curentele muzicale, pe care eu nu le accept a fi denumite «muzică modernă», au împiedicat ca operele compuse de Enescu mai târziu să fie popularizate. Toată muzica bună care s-a scris în acea epocă a fost lăsată deoparte (cum s-a întâmplat cu cea a lui Enescu), dar sunt sigur că această situaţie deplorabilă va trece; muzica lui Enescu va reveni şi vom cunoaşte întreaga sa operă aşa cum cunoaştem opera marilor maeştri, precum Beethoven, Mozart şi Haydn”. Aici, Pablo Casals, făcea aluzie la valoroasa Simfonie concertantă, în si minor, pentru violoncel şi orchestră, op. 8 (1901), care a fost fluierată la prima audiţie absolută la Paris, ca astăzi – după un veac – să devină piesa de succes a virtuozilor contemporani, prezenţi la Festivalurile Internaţionale „George Enescu” după anul 2000! Chiar şi alăturarea numelui colegului român de cei trei clasici vienezi (o utopie în epoca lui Casals) nu mai pare acum, în revirimentul creaţiei enesciene din sec. XXI, o himeră, o iluzie extravagantă. Să ne mai surprindă oare că fenomenalul violonist şi profesor belgian Eugène Ysaÿe (1888-1931), îl scotea pe plurivalentul virtuoz şi creator român „un artist unic, nu ştiu pe cine trebuie să admiri mai întâi: violonistul, compozitorul sau pianistul? Este acelaşi, în întreaga sa prodigioasă activitate muzicală”.

În mintea românilor însă, George Enescu-omul trecea înaintea artistului, greu de cuprins şi de evaluat, fiind că nu avea termen de comparaţie în istoria muzicii autohtone. Chiar şi curtea regală a României, în frunte cu cele două regine (Elisabeta şi Maria) care l-au „adoptat” pe Enescu de la vârsta adolescenţei până la maturitate, au preţuit – în primul rând – dimensiunea spirituală a omului Enescu. „Curtenitor desăvârşit faţă de cei din jur, găsind o vorbă bună sau plăcută pentru oricine se apropie de el – remarca regina Maria (1875-1938) în anii grei ai primului război mondial (1916-1918), când l-a înţeles pe deplin pe Enescu –, este în stare în acelaşi timp să se retragă în sine, aşa încât nimic din afară nu-i poate zgudui liniştea sau acea îndepărtare de care geniul lui are nevoie... Ceea ce pune Enescu în muzica lui sunt măreţia lui liniştită, belşugul fără iubire de sine al firii proprii, întemeiate pe adevăr şi pe o tărie nedezminţită faţă de idealuri”.

Numai doi artişti bucureşteni s-au „tutuit” cu maestrul (poreclit Pinx, de la Sfinx): Theodor Fuchs, primul pianist/ acompaniator al lui Enescu (1898-1920) şi... Cella Delavrancea, colaboratoarea devotată în recitaluri şi concerte, dar şi iubita pasageră a filosofului Nae Ionescu care a „redat-o” pe prinţesa Maruca Cantacuzino viitorului soţ! „L-am cunoscut când eram de 14 ani... Nu ştiu dacă depăşise vârsta de 21 de ani. Era subţire şi avea un veston care părea prea scurt. Părul lung, faţa ciudată. Avea figură de pisică şi de sfinx. Porecla de Pinx , de aici se trage. Regina Elisabeta făcea în fiecare zi muzică la Sinaia... Când cânta Enescu, regina picta Bibliile ei, care sunt acum la Curtea de Argeş şi la Vatican. Am văzut-o, picta frumos şi foarte des îl reprezenta pe Enescu în Sfinx, când evoca scene din Vechiul Testament, în chenare... Dezvoltarea creaţiei lui Enescu e lăuntrică. Vorbea rar despre lucrările lui şi numai după ce erau terminate. Era extraordinar de inteligent. Acumula o miere cerebrală, ca albinele. O depunea în compoziţii. Sfios, timid. Trăia paralel cu viaţa exterioară a Marucăi... Enescu îmi apare ca un vast peisaj maritim, cu valuri strălucind la infinit, într-un Andante care îmi trezeşte în minte tema Concerto-ului lui Beethoven, înălţătoare în puritatea ei. De ce, dintre toţi iluştrii violonişti, este singurul, unicul care a aşezat-o în lumina extraterestră?” (Însemnări, amintiri, reflexii Dintr-un secol de viaţă).

Dacă străinii l-au situat pe Enescu în peisajul spiritual universal, acad. Mihail Jora (1891-1971) l-a fixat pe maestrul capodoperei Oedipe în contextul naţional: „Gigantică plămadă a modestiei şi geniului artistic... arta lui George Enescu rămâne, alături de arta nemuritorilor Eminescu, Luchian, Brâncuşi, Sadoveanu, Arghezi, o esenţă înaltă în răzoarele bogate ale culturii noastre”.