Filarmonica „Banatul” are succes cu muzica secolului XXI

Programul propus de filarmonica  timişoreană la actuala ediţie a Festivalului „George Enescu” s-a deschis cu al doilea Concert pentru pian şi orchestră al compozitorului Michael Hersch din S.U.A. Creată în anul 2010, lucrarea e alcătuită din zece mişcări, precedate de câte un moto  de câteva versuri din lirica poetului polonez modern Zbigniew Herbert.

Acestea au ca temă comunicarea intimă dintre sufletul artistului şi natură. Ca să ne facem o idee, prezint ca mostră primul fragment în versiune românească:

                  …..să tremure-n aer

                  să sufle-n cenuşă să agite cuvintele

                  să măture umbrele căzute-n urma noastră…..

Muzica fiecărei mişcări e concepută ca o ilustrare programatică a fragmentelor poetice. Limbajul folosit este preponderent atonal, cu rare inserţii de linii melodice şi corale armonice. Măiestria compozitorului e demonstrată prin modul echilibrat în care a organizat competiţia şi cooperarea dintre cele două forţe, pianul şi orchestra. Ambele au parte de momente spectaculoase, de confruntări dramatice dar şi de convorbiri în şoaptă. Partiturii solistice, deosebit de ofertantă, i-a dat viaţă pianistul Matei Varga, o adevărată mândrie a şcolii româneşti de pian. După ce l-am admirat, în anii din urmă, pentru excelenţa artei sale în zonele repertoriului tradiţional, îl regăsim acum pe Matei Varga exprimându-se cu o putere carismatică reînnoită în această lucrare contemporană, căreia îi dă strălucire şi pregnanţă. Pe durata celor 36 de minute ale concertului, măiestria sa de muzician virtuoz s-a desfăşurat  spectaculos, fiind totodată potenţată de o profundă implicare afectivă. Aplaudat îndelung, solistul a oferit cu generozitate, ca suplimente  memorabile,  Poloneza militară  de Chopin şi o sonată de Scarlatti.

Următoarea piesă din program, Umbre – omagiu lui Debussy, aparţine compozitorului francez Thierry Huillet şi datează din anul 2010.Potrivit susţinerii autorului la conferinţa din aceeaşi zi de la Universitatea Naţională de Muzică, el a ales să aducă un omagiu spiritual marelui muzician prin decodarea tehnicilor de compoziţie debussiene şi transpunerea acestora în felul său propriu. Thierry Huillet s-a gândit la o temă simplă, similară celei din preludiul pentru pian al maestrului, Brouillards (Ceţuri), temă pe care a îmbrăcat-o în armonii rezultate din opoziţia clapelor negre cu cele albe, agrementate cu diverse tente coloristice, precum şi cu fragmente din tema unui alt preludiu celebru, Feux d’artifice. Apoi s-a inspirat din imaginea antică grecească a preludiului  Danseuses de Delphes, pentru a crea o a doua temă a lucrării. Forma piesei conturează o arcuire amplă, care alunecă apoi pe panta descendentă. Spre final, autorul îl mai evocă pentru ultima oară pe patronul spiritual al muzicii franceze, prin câteva armonii de blues, pentru a reaminti faptul că Debussy a fost unul din primii „importatori” ai jazzului în Europa. Ceea ce impresionează cu deosebire la audiţie este fastul orchestraţiei, largul orizont sonor, o spaţialitate parcă fără limite şi un freamăt poetic aparte ce însoţeşte  gândul muzical.

Ultima lucrare e semnată de compozitorul suedez Rolf Martinsson. Concertul pentru orchestră op. 81 a fost elaborat în anul 2008, cu dedicaţie pentru un festival internaţional de creaţie muzicală. Prima parte e  străbătută de un tumult continuu, a doua începe cu un episod introspectiv şi se dezvoltă către o zonă agitată, încărcată de nelinişte şi teamă. Partea a treia începe cu un tablou idilic urmat, prin contrast, de confruntarea dintre forţe ciclopice. Este de admirat capacitatea seducătoare a autorului de a orchestra acest discurs de expresie postromantică într-o haină somptuoasă, rezultatul fiind o muzică plină de nobleţe.

Mărturisesc că fiecare dintre cele trei lucrări mi-a produs puternice emoţii estetice. Aceste satisfacţii ale ascultătorului participativ le atribui calităţii deosebite a pieselor propuse primei audiţii în România şi, în aceeaşi măsură, interpretării de care au beneficiat. Filarmonica „Banatul” din Timişoara a demonstrat o competenţă profesională de anvergură, iar dirijorul ei permanent, Radu Popa, i-a imprimat, cu temperamentul  personalităţii sale puternice, suflul necesar pentru a atinge performanţa optimă. S-a cântat cu dăruire totală. Răspunsul s-a văzut în ovaţiile sălii.

Ca  ecou la o după amiază electrizantă cu muzică din secolul XXI, mă gândesc că există două prejudecăţi care stăruie, bine înfipte în mentalul colectiv al lumii noastre muzicale. Mulţi melomani sunt de părere că muzica modernă e greu de înţeles iar mulţi artişti trăiesc cu convingerea că nu poţi face succes cântând muzică contemporană. N-au dreptate nici unii, nici ceilalţi, cu condiţia ca spectacolul să fie de cea mai bună calitate iar pasiunea interpreţilor să contamineze publicul, aşa cum s-a întâmplat, pe deplin, de această dată.