Clasă franceză

Orchestra din Paris, dirijată de Paavo Järvi, va interpreta vineri seară Simfonia nr. 1 de George Enescu şi Simfonia nr. 5 de Serghei Prokofiev, la Sala Mare a Palatului.

Simfonia nr.1, op. 13 de George Enescu. Unul dintre pasionaţii creaţiei marelui compozitor român, compozitorul Wilhelm Berger, sublinia: „Enescu îmi aminteşte aici tipologia simfonică proprie imaginativului Berlioz“. Este cea mai cunoscută simfonie enesciană, prezentată în primă audiţie la Paris, sub bagheta dirijorului Edouard Colonne, într-un program care conţinea, poate nu întâmplător, şi Simfonia fantastică de Hector Berlioz  (21 ianuarie 1906).

Cariera acestei capodopere de tânăr compozitor român avea să cunoască destul de repede consacrarea, nu numai în ţara artistului, unde a dirijat-o chiar autorul, dar şi în alte centre europene (Amsterdam, Berlin) sau peste Ocean, în America, la New York (1911, sub bagheta lui Walter Damrosch). Lucrarea îi este dedicată italianului Alfredo Casella, coleg de generaţie şi de conservator la Paris, partener de muzică de cameră în formaţii de duo sau de trio cu George Enescu.

Denumită şi „Eroica enesciană“

Simfonia nr.1 a rămas, de-a lungul unei existenţe repertoriale de peste un secol, cea mai cunoscută partitură simfonică a compozitorului – fireşte, urmând celebrităţii celor două Rapsodii române.

De-a lungul celor trei mişcări ce alcătuiesc Simfonia, George Enescu realizează o impresionantă sinteză între drumurile moştenirilor romantice – Brahms, Wagner, Franck, Bruckner – şi nostalgia rememorărilor etosului muzical folcloric românesc. Denumirea ce i-a fost acordată de melomani, cea de „Eroica enesciană“, are în sine şi o referire simbolică la clasicitatea vie pe care George Enescu a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi, ca un fervent admirator al gândirii beethoveniene. Primei părţi, Assez vif et rythme, i se datorează elanul unor subiecte tematice prin care se construieşte o olimpiană formă de sonată. Finalului Vif et vigoureux îi revine menirea de a continua ascensiunea energetică, construită pe o idee muzicală centrală, cu caracter eroic, şi rememorarea impulsurilor motivice anterioare, până la acel ideal de triumf al armoniei, către care a tins întotdeauna artistul. Între aceste două părţi, secţiunea mediană, Lent, este un veritabil poem de iubire, ce pare să amplifice, în rezonanţe de neasemuită frumuseţe, ecourile poeticii lui Mihai Eminescu şi peisajului idilic moldovenesc. Fireşte, George Enescu a avut forţa de a urca mereu spre desăvârşirea ideilor sale creatoare.

Dar ceea ce oferă această primă simfonie nu poate fi ignorat. Aici s-a împlinit, pentru tânărul artist care descoperise la Paris largile orizonturi ale secolului XX, secol aflat în primii ani al marilor sale străluciri, visul de a grăi oamenilor despre patria sa, cucerindu-i prin frumuseţea basmului milenar al Mioriţei.

„O simfonie a măreţiei spiritului uman“

Serghei Prokofiev. Simfonia nr. 5 în Si bemol Major op. 100. Serghei Prokofiev poate fi considerat, înainte de toate, un simfonist, deoarece pentru el orchestra a reprezentat un organism viu pe care l-a manevrat după concepţii proprii care se situează, în egală măsură, între o autonomie faţă de preluările tradiţionaliste şi cele ostentativ moderniste. Atitudinea aceasta apare manifest şi din modul în care, singur în timpul său, compozitorul îşi scrie partiturile refuzând cu ostentaţie orice indicaţie transpozitorie a instrumentelor. După prima simfonie (1809) rămasă inedită, au urmat, de-a lungul anilor, alte şapte simfonii la care se adaugă, cu un înalt grad de participare a fanteziei orchestrale, cinci concerte pentru pian, două concerte pentru vioară, numeroase suite, poeme, uverturi, divertismente, balete, reprezentând o extrem de personală manifestare a măiestriei componistice şi rafinamentului timbral.

Simfonia nr. 5 în Si bemol major, op.100, compusă în 1944, se situează la un nivel superior lucrărilor anterioare prin preocuparea autorului de a obţine o mai subliniată grandoare a exprimării muzicale şi, totodată, o accentuată profunzime a  dramaturgiei muzicale, prin urmărirea unui tematism de factură naţională şi adoptarea voită a unui caracter eroic. Alcătuită din patru mari mişcări – Andante, Allegro marcato, Adagio, Allegro giocoso – Simfonia nr.5 a fost concepută, aşa cum mărturiseşte însuşi Prokofiev, „ca o simfonie a măreţiei spiritului uman“ , o lucrare în care artistul  a vrut să exprime, după trăirea momentelor tragice ale conflagraţiei mondiale, imaginea „omului liber şi fericit, faptele lui vii, nobleţea, puritatea lui spirituală“.

De la această imagine porneşte chiar prima mişcare mai lentă, impunând într-un fel, climatul desfăşurării întregii lucrări. Contrastul ce urmează prin succesiunea ambianţei din partea secundă pregăteşte meditaţia din mişcarea a treia, lentă şi jubilaţia finală în care se desăvârşeşte artitectura de ansamblu a simfoniei. Accentele eroice, explicabile în conjunctura epocii,  şi unele episoade eroice amintesc de alte pagini prokofieviene cu momente de intens tragism, reîntâlnite în operele sale (în special Război şi pace). Ca întotdeauna, compozitorul aduce, asemenea unui alizeu romantic, şi parfumul melancolic al efuziunilor lirice, prin care amprenta sa de o sensibilitate fără egal şi-a făcut simţită prezenţa în vâltoarea secolului care a trecut. O audiţie a acestei simfonii este similară cu o redescoperire a artistului, creator de epopei orchestrale cu unică valoare ideatică.

Orchestre de Paris a avut concertul inaugural în noiembrie 1967 sub bagheta dirijorului fondator Charles Munch. I-au succedat o serie de dirijori de renume precum Herbert von Karajan sau Daniel Barenboim, iar din 2010 Paavo Järvi se află la pupitrul orchestrei. Repertoriul abordat cuprinde capodoperele clasice, dar în acelaşi timp orchestra prezintă interes şi faţă de lucrările compozitorilor contemporani precum Xenakis, Berio, Takemitsu etc., fapt care se reflectă în diversitatea discografică. Dintre lansările recente ale Orchestre de Paris amintim Concertele pentru pian şi orchestră nr. 1 şi 4 de Beethoven interpretate de Lang Lang pentru  Deutsche Grammophon şi Lyrische Symphonie de Al. Zemlinsky.