Academia Saint Martin in the Fields, la Ateneu

Academia Saint Martin in the Fields, fondată în 1959 în Londra, este orchestra de cameră care a înregistrat cel mai mare număr de discuri din lume: peste 500 FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

În concertul susţinut astăzi de celebra Academie Saint Martin in the Fields, dirijată de Sir Neville Marriner, vor putea fi ascultate lucrări de Felix Mendelssohn. Vor interpreta violoncelistul Antonio Meneses şi violonistul Boris Brovtsyn.

Articol scris de Despina Petecel Theodoru

Lucrările ce alcătuiesc programul serii poartă, în exclusivitate, semnătura şi amprenta inconfundabile ale romanticului german Felix Mendelssohn. Muzica acestui „copil al timpului său“ pare să exprime un fel de bucurie pură, infinită. În realitate, aparenta ei friabilitate şi simplicitate ascunde, ca în cazul opus-urilor lui Chopin, resurse de nebănuită energie şi vigoare temperamentală, profunzime a gândirii componistice, dar şi de libertate imaginativă nelimitată. Vom regăsi efectele lor, în formulă compactă sau dispersate, în fiecare dintre lucrări.  

Uvertura Ruy Blas

În Februarie 1839, reprezentanţii Fondului Teatral de Pensii, i-au cerut lui Mendelsson să scrie  „o uvertură şi o feerie“ pentru spectacolul de caritate ce urma să aibă loc în luna Martie, cu piesa lui Victor Hugo Ruy Blas - o comedie ironic-amară, cu implicaţii politice, din vremea domniei Regelui Carol al II-lea în Spania secolului al XVII-lea. 

Personajul principal este însă valetul Ruy Blas, decis să cucerească, prin diverse tertipuri, inima reginei Maria de Neubourg. Deşi subiectul îi displace, Mendelssohn scrie totuşi mai întâi feeria şi, abia după un timp, Uvertura. 

În numai câteva minute, compozitorul reuşeşte să creioneze atât atmosfera de la curtea regală, cât şi trăsăturile distinctive ale personajelor, printr-o construcţie impecabil proporţionată, străbătută de suflul bachian-beethovenian: sctricteţea secvenţelor contrapunctice, armoniile masive ale alămurilor ce amintesc dramatismul Uverturilor Leonora sau amploarea frazelor finale ce sfârşesc într-un iureş ritmic apoteotic, ca cel din Simfonia a VII-a în La major, „apoteoza dansului“.

Concert pentru un prieten

Şase ani i-au fost necesari lui Felix Mendelssohn pentru a-şi definitiva primul Concert în mi minor pentru vioară şi orchestră (1838-1844), pe care i-l dedică prietenului său din copilărie, devenit între timp faimosul violonist al epocii, Ferdinand David. Compus în aceeaşi perioadă în care îşi schiţa, mental, structura oratoriului Elias, Concertul e alcătuit din trei mişcări ce se succed fără întrerupere, monolitic. Autorul acordă importanţă egală virtuozităţii viorii soliste şi orchestrei. Aşadar, armoniile sunt preluate de fiecare dintre ele, ca într-o confruntare dintre două forţe de acelaşi calibru, care doresc să se modeleze reciproc, sau ca între două verbe, dacă pot spune astfel: a vrea şi a putea! Pentru a nu întrerupe fluxul discursului muzical, Mendelssohn scrie o cadenţă solistică a cărei spectaculozitate pregăteşte dezvoltarea Allegro-ului iniţial. 

Din armoniile suflătorilor, cu efect de orgă, se desprinde sunetul solitar şi melancolic al fagotului, ce face trecerea spre mişcarea mediană, după modelul concertelor aceluiaşi Beethoven. Să ne amintim, de pildă, sunetul cornului, prin care se ajunge din Allegro în Larghetto-ul Concertului său în Re major pentru vioară şi orchestră! Intervenţia viorii, în Andantele partiturii lui Mendelssohn, instaurează echilibrul general al muzicii prin luciditatea contemplării pasajelor ei. 

Spumoase, graţioase, viorile se lasă antrenate într-o horă himerică, stârnită de impulsurile mai lirice sau mai percutante, chiar tragice, ale suflătorilor.

Finalul se naşte din această stare meditativă, elegant, spontan, păstrând totuşi, în subtext, o enormă doză de tensiune - ca şi când autorul şi-ar fi presimţit sfârşitul, ce avea să survină de altfel, la 4 Noiembrie 1847, după trei ani de la prima audiţie a mi minor-ului.

Visul unei nopţi de vară

Lectura piesei omonime shakespeariene, în traducerea lui Friedrich Schlegel şi Ludwig Tieck, îl inspiră pe tânărul în vârstă de 17 ani să compună, la început, o Uvertură, gândită pentru două piane. Ea va fi interpretată în 1826 de către autor împreună cu sora sa, Fanny, iar prima audiţie a versiunii orchestrale va avea loc în 1827, la Stettin, sub bagheta lui Karl Löwe care o dirijează direct după manuscris. În 1843, când Regele prusac Frederick William al IV-lea, îl desemneaz să scrie o muzică ocazională pentru tragediile Antigona de Sofocle şi Athalie de Racine, şi pentru comedia Visul unei nopţi de vară, Mendelssohn completează partitura Uverturii cu celelalte 12 secvenţe, dintre care doar cinci vor rămâne în repertoriul curent al orchestrelor simfonice: Uvertura, Nocturna, Intermezzo, Scherzo şi Marş nupţial.

Spumoase, graţioase, viorile se lasă antrenate într-o horă himerică, stârnită de impulsurile mai lirice sau mai percutante, chiar tragice, ale suflătorilor. Formule ritmico-melodice dantelate se perindă caleidoscopic prin imaginaţia noastră audio-vizuală, transportându-ne în lumea virtuală, feerică, a zânelor şi elfilor din piesa lui Shakespeare. 

Exuberanţă şi melancolie (în unele pasaje ale clarinetului), fragilitate şi vitalitate (în ritmurile explozive, de o forţă beethoveniană, ale orchestrei), nobleţe şi aplomb (în împletirea contrastantă a timbrurilor alămurilor şi viorilor), în stăpânirea şi ordonarea unei lumi ce scapă indeobşte raţiunii. Sunt doar câteva dintre atributele antinomice din muzica la Visul unei nopţi de vară, perfect adaptate de intuiţia miraculoasă a lui Mendelssohn, structurii niciodată previzibile a comediei shakespeariene. 

Boris Brovtsyn - Vioară

În vârstă de 36 de ani, Boris Brovtsyn, violonist de origine şi formaţie rusă,  este multiplu laureat al unor prestigioase competiţii internaţionale.

Desfăşoară o activitate artistică la scară mondială. Critica de specialitate apreciază violonistica sa ca fiind „strălucitoare (Kölnische Rundschau), „a unui violonist remarcabil şi muzician pătrunzător“ (Los Angeles Times), „înalt artistică“ (Norbert Brainin), „un talent minunat“ (Ruggiero Ricci), iar interpretările sale „de esenţă concentrată“ (LA Times); „un exemplu copleşitor de măiestrie instrumentală, perfecţiune a ansamblului şi dăruire pasionată“ (Spektrum, Berlin).

Antônio Meneses Neto - Violoncel  

Brazilianul Antônio Meneses Neto, în vârstă de 56 de ani, este unul dintre distinşii violoncelişti contemporani, deţinătorul medaliilor de aur la Concursurile Internaţionale de la München şi Moscova (Ceaikovski, 1982). Numele său este asociat cu cele mai mari orchestre şi cu al celor mai mari dirijori ai lumii.

De asemenea este deţinătorul unei bogate discografii. Musicweb International consemnează: „Meneses vorbeşte cu glasul raţiunii, al înţelepciunii şi maturităţii; se pot auzi subtilităţile muzicii în detaliu, acurateţe impresionantă asociază toată bogăţia şi libertatea de expresie cu gândirea intelectualului iluminat“.

Cântă pe un violoncel Gagliano, 1730.