Vorba pe unde-a ieşit…

Dl Biriş a produs mai mult decât o gafă de nivel guvernamental. Cum spune poporul, „vorba pe unde-a ieşit, mai bine să fi tuşit“.

Scăpată în lume, ea a suscitat comentarii aprinse, pro şi mai ales contra. Ar trebui să ne aplecăm mai atent asupra nefericitei intervenţii, pentru că, fără voia autorului, ea exprimă un mod de gândire care domină, de ani buni, spaţiul public. Presupunerea care stă la bază e că, din cauza micului evazionist, cetăţeanul care munceşte la negru, societatea merge rău. Tot el împiedică structurile esenţiale ale statului să se dezvolte sau să funcţioneze normal. Dl Biriş apreciază această masă evazionistă la trei milioane şi presupune că nimeni nu poate trăi fără bani. O presupunere corectă în esenţa ei. Nu-i aşa? Într-o Românie cu preţuri occidentale, nimeni nu poate supravieţui fără bani. Iar banii sunt puţini şi rari. Da, numai că România nu e ca alte ţări. Capacitatea ei de a supravieţui a atins dimensiuni inimaginabile, tocmai din cauza unei sărăcii pe măsură.

S-o luăm băbeşte. În urmă cu un an am vizitat o asociaţie care are grijă de copiii defavorizaţi din Petrila. Acolo am putut vedea, pe viu, sărăcia în splendoarea ei. Cei mai mulţi copii locuiesc în preajma unei grădiniţe părăsite, pe care profesorii şi educatorii o reabilitaseră. Ofereau o masă de prânz, unui număr de 150 de minori. Apoi, făceau cursuri, astfel încât un sfert dintre ei au obţinut rezultate şcolare remarcabile. La plecarea de la cantină, copiii mai îndesau prin buzunare hrană pentru fraţii şi surorile lor mai mici. Am întrebat cum trăiesc. Blocul din care coborau cei mai mulţi nu mai avea electricitate sau căldură. Jumătate dintre părinţi lucrau în străinătate, iar ceilalţi, fără niciun fel de acte, prin pădurile şi micile ferme din jur. Banii rezultaţi din muncă (pentru că era muncă, nu glumă) nu ajungeau nici măcar pentru hrană. În lipsa ajutorului social (adică al asociaţiei „Salvaţi copiii“), un minor ajungea să mănânce o dată la două zile, ce apuca, de prin gunoaie. Am cunoscut o premiantă care avea grijă de doi fraţi mai mici. Nu are rost să spun că mi-am înghiţit lacrimile când am văzut atâta determinare, demnă de un om matur şi vaccinat – şi care ar fi fost scos pentru totdeauna din circuitul civilizaţiei. Valea Jiului nu poartă de pomană numele de „Jalea viului“.

Să mergem mai departe şi să facem o socoteală simplă. Populaţia României are, spune INS, aproximativ 20 de milioane de locuitori. Populaţia activă (cu un loc de muncă menţionat de respondent) numără între 5 şi 6 milioane (reali, deşi nu legali). Lângă ei trăiesc cam 4,2 milioane de copii sub 18 ani. Apoi, mai avem 500.000 de studenţi. Mai sunt 5,3 milioane de pensionari. Să nu-i uităm pe cei 3 milioane plecaţi peste hotare (la muncă). Mai avem cam un milion de persoane casnice şi şomeri. Persoanele cu handicap şi deţinuţii numără între 500.000. Strângem rândurile şi tragem linie. Ce ciudat, oricum ne-am scărpina, ne apropiem de limita populaţiei României. Aşadar, dl Biriş bate câmpii. Evaziunea persoanelor fizice e neglijabilă. În acelaşi timp, stau atârnaţi de ţâţa statului mii de firme, mii de recuperatori care găbjesc banul şi îl aruncă peste hotare. Acolo e cheagul, acole e sângele acestui stat. Dar cineva trebuie să plătească. Sunt buni săracii, dezmoşteniţii sorţii, fraierii care, vor, nu vor, până la urmă or să achite până la ultimul bănuţ.