„The Guardian“: Ce s-a ales de copiii lui Ceauşescu. Povestea lui Vişinel, un copil din orfelinatele groazei

În 1989, orfelinatele României au şocat întreaga lume, după ce au fost dezvăluite ororile care se petreceau în spatele pereţilor scorojiţi şi a gratiilor acelor locuri odioase. Însă ce s-a întâmplat cu copiii de atunci, se întreabă „The Guardian“, într-un material despre orfanii sistemului comunist. Unul dintre ei, Vişinel Bălan, a fost de acord să-şi spună povestea pentru publicaţia britanică.

Atunci când Revoluţia a luat sfârşit, presa mondială a descoperit arhipelagul de orfelinate ale lui Ceauşescu şi imagini înfiorătoare au fost arătate în jurul lumii: copii cu dizabilităţi ce erau legaţi de pat, copii şaşii ce nu puteau să vorbească, bebeluşi subnutriţi lăsaţi nesupravegheaţi în pătuţuri cu bare de metal, corpuri mici de copii puse unele peste altele în pivniţe. Imaginile au şocat românii, la fel de mult ca şi străinii. Copiii instituţionalizaţi erau, în general, ţinuţi departe de ochii publicului.

Aceeaşi problemă acum, ca şi atunci: sărăcia

Progresul României din zilele noastre continuă să ascundă o problemă: la fel ca pe vremea lui Ceauşescu, mare parte din copiii instituţionalizaţi nu sunt orfani. EI sunt, de fapt, „separaţi de părinţi“. Numărul copiilor români separaţi de părinţi a scăzut de la 100.000 în 1990, la aproximativ 60.000 astăzi, scrie „The Guardian“.

Însă şi natalitatea a scăzut, fapt care înseamnă că proporţia copiilor lăsaţi în grija statului este cam aceeaşi acum, ca şi atunci. Din 1990 încoace, lucrurile s-au îmbunătăţit puţin, însă, se pare, părinţii tot îşi abandonează copii din aceleaşi motive ca atunci: sărăcia.

România este cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană şi printre cele care cheltuieşte cei mai puţini bani pe ajutorul social. Atunci când a intrat în UE, în 2007, mulţi cetăţeni credeau că ţara lor va deveni rapid bogată, ca Franţa sau Germania.

Criza economică globală a lovit mai târziu România, în 2010, dar a lovit-o mai rău. Bugetele erau reduse, salariile tăiate. În 2011, pentru prima dată în 15 ani, numărul copiilor din grija statului a crescut. Un îngrijitor din sistemul de protecţie al copiilor câştigă acum între 200 şi 250 de euro pe lună, mai puţin decât în urmă cu cinci ani.

Ajutoare şi specialişti pentru orfelinatele lui Ceauşescu

La începutul anilor '90, organizaţiile străine s-au grăbit în România cu ajutoare – pături, lapte praf şi jucării. Mulţi copii au fost adoptaţi de părinţi occidentali, într-o frenezie de salvări. Orfelinatele au primit minimum de necesităţi, însă cultura din ţară a rămas aceeaşi: importanţa jocului, a interacţiunii, a dragostei, nu era încă înţeleasă.

Odată cu banii occidentali au venit şi specialiştii psihologi sau comportamentali. Copiii neglijaţi ai României reprezentau un experiment tragic al lipsei stimulării unei relaţii normale cu oamenii. Michael Rutter, profesor britanic, specialist în psihologia copilului, a descoperit că perioada de timp necesară pentru un copil instituţionalizat să recupereze diferenţa de vârstă mintală, în termeni de dezvoltare, era relativ egală cu cea petrecută în instituţie.

Plasamentul lui Vişinel

Atunci când Vişinel Bălan avea doar două luni a fost dus la un centru de stat din Bacău. Se întâmpla în august 1987. La intrarea în instituţie exista un poster cu o mamă care îşi aduce bebeluşul acolo şi apoi pleacă cu un copil, mai mare acum, mână în mână. Mesajul era că statul are mai mare grijă de copilul tău, decât tine.

Primele amintiri ale lui Vişinel sunt despre cum se legăna singur şi cum se trezea cald, ud de urină. Când avea trei ani a fost trimis la o grădiniţă dintr-un oraş apropiat, Comăneşti. Acolo era bătut la tălpi pentru că uda patul. Şi totuşi, Vişinel era norocos. Era drăguţ, blond cu ochi albaştri, deseori bolnav de bronşită sau de pneumonie. Aşa a atras atenţia îngrijitoarelor, care îi aduceau biscuiţi în plus, pe care îi ascundea sub pernă.

Pe când avea opt ani, Vişinel a fost mutat în Centrul de Plasament nr. 6, din Comăneşti. Acum i-a început, într-adevăr, viaţa grea. Copiii mai mari îi băteau pe cei mai mici. Uneori se trezea fiind lovit peste cap. Locuia în cameră cu alţi şase băieţi. Trebuiau să fie gata îmbrăcaţi dimineaţa, înainte de şcoală, şi să aştepte inspecţia lângă patul făcut. Pentru fiecare minut de întârziere primeau câte o lovitură la palmă. Una dintre îngrijitoare, Celina, îl bătea mult pe Vişinel. 

La un an după ce a ajuns în centrul de plasament, Vişinel a sărit de la etajul unu şi a fugit să trăiască într-o gară.

„E important să precizez că n-am ştiut nimic de familia mea până când am împlinit 11 ani“, mărturiseşte Vişinel, acum în vârstă de 27 de ani, jurnalistului „The Guardian“. 

La 11 ani, Vişinel a descoperit că doi dintre soldaţii detaşaţi la centrul de plasament aveau acelaşi nume de familie cu el. Ei erau, de fapt, fraţii lui. Aşa a aflat că mai are fraţi şi surori, şi că are şi părinţi.

În vara aceea, Vişinel a fost luat de fraţii lui şi dus să-şi cunoască părinţii. El era ultimul din 13 copii, mama lui fiind nebună, iar tatăl abuziv. Patru dintre cei 13 copii muriseră. Restul intraseră în sistem. Când Vişinel şi-a văzut prima dată mama, aceasta alerga prin sat şi arunca pietre în câinii vagabonzi, iar tatăl lui era căzut în curte, din cauză că băuse prea mult. Când s-a trezit, a spus că nu cunoaşte niciun Vişinel. 

Vişinel şi-a petrecut câteva luni între gara unde locuia şi Centrul de Plasament nr. 6. Într-un final a fugit, găsindu-şi refugiu într-o mănăstire la câţiva kilometri de Comăneşti. N-a vrut să spună de unde vine şi nici cum a căpătat vânătăile de pe spate. Preotul l-a lăsat să locuiască acolo, cu condiţia să taie lemne. Totuşi,

călugăriţele erau cele care tăiau lemnele în locul lui („Toporul era mare cât mine“, spune Vişinel) şi spuneau preotului că el le-a tăiat. 

Când a luat din nou legătura cu autorităţile, Vişinel a fost plasat la o familie din zonă. Bărbatul îşi bătea nevasta, iar nevasta îl bătea pe Vişinel. A locuit cu ei doi ani. Se plângea la autorităţi, dar i se spunea să nu mai facă probleme.

Vişinel a continuat să se plângă, până când a fost luat de acolo şi plasat într-un apartament din Bacău. El a continuat să facă plângeri, până când cuplul a fost scos de pe lista asistenţilor maternali.

Poveste de succes neobişnuită

Acum, Vişinel Bălan (foto dreapta) este licenţiat în Drept şi în Artă Dramatică şi tocmai a început un program de master la Universitatea Bucureşti. A lucrat pentru Ministerul Tineretului şi Sportului, coordonator de proiect, a fost profesor de artă dramatică la o şcoală pentru copii talentaţi şi consultant pentru „Saatchi & Saatchi“ în România. Şi-a cumpărat o maşină şi un apartament mic chiar în afara Bucureştiului.

Totuşi, cel mai mândru este de organizaţia non-guvernamentală pe care a înfiinţat-o în 2013. „Desenăm viitorul tău“ lucrează cu micuţii aflaţi în sistemul de protecţie al copiilor din România. Vişinel spune că a vrut să le arate copiilor că îşi pot făuri singuri viitorul, aşa cum a făcut-o şi el.

Vişinel este o poveste de succes neobişnuită. S-a dus la universitate şi a rămas legal în custodia statului până anul trecut, la 26 de ani, vârsta maximă de susţinere pentru un tânăr ce urmează cursuri de educaţie superioară. Însă succesul lui îi aparţine, conchide „The Guardian“.