Moartea piariţă

Orice moarte e absurdă, deşi, pentru natură, pentru specie, e o condiţie de căpătâi. Nu suntem decât nişte muritori visători.

Mi-am văzut prieteni murind, am simţit aerul îmbâcsit al nefiinţei intrând prin ferestre, prin pereţi, de neoprit. De aceea, moartea absurdă (şi nedreaptă) a celor care s-au strâns vineri seara într-un club ca toate cluburile din România (şi aici încerc să vă atrag atenţia: toate sunt improvizate, toate sunt nişte bombe cu ceas) mi se pare inacceptabilă. Pe natură o doare în pix de destinul nostru. Ghinion. Pentru ea, numai colectivitatea e importantă. Va împrospăta întotdeauna batalioanele cu carne de tun proaspătă. Dar noi (şi insist pe „noi“) nu am fi fost niciodată nişte trestii gânditoare, dacă am fi acceptat ca natura să-şi impună legile orbeşte. De aceea am creat grupuri, clanuri, societăţi şi legi care presupun tocmai supravieţuirea şi protejarea indivizilor. Civilizaţia europeană – la care omenirea a trudit milenii, lăsând în urmă munţi de cadavre, foamete şi molime – se bazează, acum, pe o negare a naturalului în forma lui brută. Oamenii care au murit sau care suferă cumplit pe paturi de spital au fost trădaţi tocmai de societate. Spuneţi-i cum vreţi acestei trădări: neglijenţă, corupţie, lăcomie, sărăcie, trafic de influenţă. Nimic nu-i va schimba sau modifica statutul criminal. Nu e crima exclusivă a unui guvern. 25 de ani de aranjamente şi o inconştienţă specifică îndeobşte capitalismului timpuriu sau sălbatic stau mărturie. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre complicii voioşi, aroganţi ai crimei.

Oricât ar părea de straniu, moartea îi inspiră pe unii din compatrioţii noştri. Le dă aripi, ca în reclamă. Aceşti neoameni simt vântu-n pupă, bojocii li se umflă cu gaz ilariant, iar ochii deschid pupile imense, ca după un drog puternic. Ei sunt răspândacii, alarmiştii, mincinoşii, piariştii morţii. De îndată ce fumul incendiului s-a înălţat, mediul lor de cultură a dat în clocot. Disperarea sau frica sunt gazdele primitoare ale răspândacilor. Cu cât nenorocirea e mai mare, cu atât e mai uşor să tulburi. Când, în ‘89, s-a anunţat că apa era otrăvită, tot Bucureştiul a crezut nebunia asta. De ce? De frică. În clipa în care dezastrul de la Colectiv s-a rostogolit pe piaţa media, a fost posibilă şi intoxicarea.

Cea mai perfidă, cea mai abominabilă manipulare a fost aceea a morţilor ascunşi în saci. Îţi trebuie o minte bolnavă, un simţ al umorului cinic şi macabru să-ţi mobilizezi resursele şi să stârneşti un scandal uriaş, fără nicio dovadă. E OK, dacă eşti nebun, e trist, dacă eşti victimă, dar e o dovadă de amoralitate absolută dacă în creierul tău n-a avut loc niciun scurtcircuit. Au apărut apoi slujnicarii ortodoxiei pure şi dure, care au blestemat viaţa mireană. Nu în cluburi, ci în post şi rugăciune să stea poporul vineri seara. De aici până la frăţia cu Satana nu a fost decât un pas. Apoi, a urmat valul plecării, vânturile libertăţii. Asigurându-şi compatrioţii că statul român vrea să se descotorosească de răniţi, răspândacii au forţat plecarea intempestivă a mai multor răniţi. Nu ştim dacă ar fi murit pe patul de spital. Ştim că au murit pe drum. În sfârşit, cum altfel? trebuia să scoată capul şi teoria conspiraţiei. Aflu că focul criminal a fost pus de serviciile unei ţări străine pentru… a aduce la putere un guvern de tehnocraţi. Îţi vine să-ţi iei câmpii. Pentru că toţi cei care înghit idei gata mestecate se uită la tine cu milă. Dar şi tu te uiţi la ei cu aceeaşi milă. Suntem chit.