Două poluri. Despre ora de religie

Citind cele spuse de Dna. Sandra Pralong, sunt în situaţia lui Eugen Ionesco, autorul volumului „Nu”. Pot la fel de bine argumenta şi contraargumenta.

Sigur, consilierul preşedintelui are dreptate: religia de foarte multe ori creează „oameni docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla”. Şi ipocriţi, aş adăuga. Cred că am văzut cu toţii oameni care merg la biserică doar pentru că asta e obiceiul, aşa au făcut şi părinţii, şi străbunicii lor. Ei nu mai au nici în clin, nici în mînecă cu credinţa, dar se crucesc, se roagă şi dorm în timpul slujbei.

În acelaşi timp, fata mea învaţă la un liceu unitarian. Chiar dacă e limpede că religiile catolică, reformată şi unitariană se deosebesc profund de cea ortodoxă, toate religiile adoră tradiţiile, uniformizarea, „cuminţenia spiritului” (şi spun asta în pofida faptului că nu prea îmi imaginez un preot ortodox care să fie de acord cu căsătoria dintre oamenii de acelaşi gen, aşa cum notarul Bisericii Unitariane a declarat că este). Fata mea, credeţi-mă pe cuvînt, nu e totuşi nici tîmpită, nici docilă, nici slugarnică. Pe de altă parte, cîţi mîrlani, nesimţiţi, impertinenţi nu aleargă pe străzile României, care nu au absolvit vreo şcoală confesională?

Sunt de acord: religia nu trebuie să fie obligatorie. Dar credinţa înseamnă şi că te raportezi la Necunoscutul care se află deasupra ta, că recunoşti că există cineva mai presus de tine, că nu te crezi buricul pămîntului. Prin urmare, cred că cine vrea să meargă la ora de religie, acela nu numai să aibă acest drept, dar să nu se ducă acolo auzind că el e un bou şi jumătate. Tare mi-ar plăcea dacă boii ar creşte numai într-un loc, adevărul însă este mult mai complicat.