Evenimentul, deosebit de grav, a acţionat ca o undă de şoc pentru trupele aflate în plină campanie, în condiţiile în care colaborarea cu Armata Roşie se dovedise extrem de dificilă, noul aliat acuzând armata română, în dese rânduri, de incapacitate operativă sau chiar trădare şi trecere voluntară la inamic (cazul Diviziei 4 infanterie, asupra căruia vom reveni). Acest episod tragic este indisolubil legat de destinul României în acei ani teribili, iar subiectul rămâne deschis cercetării.

În dimineaţa zilei de 2 martie 1945, la orele 8, generalul Nicolae Dragomir, şeful de stat major al Armatei a 4-a, a plecat spre front, însoţindu-l pe generalul Şerstiuk, locţiitorul comandantului armatei 40 sovietice, pentru a urmări personal un atac al diviziilor 9 şi 18 infanterie. Îl însoţea, pe post de translator, căpitanul Sergiu Glavce, basarabean din Bălţi, fiul vitreg al generalului Constantin Petrovicescu, ministru de interne în timpul statului naţional-legionar şi aflat în detenţie din 1941. La volanul autoturismului Chevrolet se găsea sergentul Ioan Florea. De la observatorul Corpului 6 armată, Nicolae Dragomir a telefonat, către orele 11, la cartierul armatei, ca secţiile de specialitate să pregătească documentări referitoare la situaţia efectivelor şi a inamicului, pe care un ofiţer să le aducă la Grupul de armate către ora 17, acolo unde urma să aibă loc o şedinţă de comandament. În jurul orei 13, comandamentul sovietic l-a convocat telefonic pe generalul Avramescu, cu documente suplimentare celor întocmite de generalul Dragomir. Toate aceste comunicaţii se încadrau într-un registru firesc pentru comandamente aliate aflate în linia întâi a frontului.

Gheorghe Avramescu a plecat spre cartierul general al grupului de armate sovietic la orele 15, fiind însoţit de doi ofiţeri şi de garda personală. Unul dintre ofiţeri era locotenent-colonelul Dionisie Bădărău, şeful biroului 2 informaţii din statul major al Armatei a 4-a. Raportul întocmit ulterior evenimentelor de generalul Nicolae Dăscălescu, viitorul comandant al Armatei a 4-a, nu aminteşte nimic de numele celuilalt ofiţer, nominalizând, în schimb, personalul gărzii: locotenentul Doroftei şi caporalul Achim Tolu. Toţi aceştia au călătorit alături de Avramescu, într-un autoturism condus de caporalul Nicolae Jianu. Garda personală a generalului l-a urmat într-o şeniletă de recunoaştere marca Horsch, condusă de caporalul Radu Blaga, şofer de schimb fiind soldatul Nicolae Sârbu.

În jurul orelor 17.45, cortegiul a ajuns la comandamentul lui Jmacenko, aflat în localitatea slovacă Divin. Acolo, generalul Avramescu a fost primit singur de comandantul grupului de armate,  ofiţerii care l-au însoţit fiind invitaţi să aştepte într-o altă încăpere. La 18.30, generalul Şerstiuk le-a comunicat celor doi ofiţeri că generalii Avramescu şi Dragomir, împreună cu comandantul grupului de armate sovietic, au plecat la comandamentul Frontului 2 Ucrainean, convocaţi fiind de mareşalul Rodion Malinovski, de unde ofiţerii români se vor întoarce probabil la Bucureşti. Amabil, generalul Şerstiuk s-a oferit să-i ducă pe cei doi ofiţeri la cartierul armatei, în propria maşină de campanie. Din acel moment, soarta generalului Avramescu a fost învăluită în mister, unul care persistă şi astăzi, în anumite aspecte.

A doua zi, 3 martie 1945, la orele 9 dimineaţa, Adela Avramescu, soţia generalului Avramescu, ce îl însoţise pe acesta în apropierea frontului pe parcursul întregii campanii, însoţită fiind şi de fiicele sale şi alţi membri ai familiei – fapt care, trebuie să recunoaştem, poate fi indulgent numit drept „neobişnuit” - a primit de la soţul ei o scurtă scrisoare. Mesajul, cu certitudine scris de mâna lui Avramescu, i-a fost adus de doi ofiţeri sovietici, sosiţi la cartierul general al armatei într-o maşină de comandament. În cele câteva rânduri, generalul Avramescu o anunţa că a plecat către Bucureşti şi o va aştepta la Sibiu. O ruga să-l ajungă din urmă, împreună cu întreaga familie, însoţită de ofiţerii sovietici prin intermediul cărora îi parvenise mesajul. Dacă dorea, Adela Avramescu putea să ceară comandamentului Armatei a 4-a un ofiţer superior român, care să o conducă până la destinaţie.  O situaţie uşor nefirească, dar care nu a dat naştere în mintea doamnei Avramescu unui sentiment de îngrijorare.

În mai puţin de două ore, bagajele familiei Avramescu au fost încărcate într-un autoturism Opel Blitz, condus de sergentul Gheorghe Constantinescu. Înaintea camionului s-au aliniat patru autoturisme, două Forduri, un Buik şi un Mercedes, la volanele cărora se aflau sergentul Marin Vulpe şi caporalii Simon Pilner, Ladislau Varga şi Elefterie Bolintineanu. Adela Avramescu a cerut drept însoţitor şi un ofiţer român, în persoana maiorului Grigore Negoescu, care şi-a ales o escortă formată din  sergentul Vasile Chiru şi caporalii Constantin Pascu, Ion Alexandrescu şi Ioan Ştefan, toţi din Compania 74 poliţie.

Alături de soţia generalului se găseau: Felicia Sturdza, a doua fiică a lui Avramescu şi soţia locotenentului Ilie Vlad Sturdza; fetiţa Feliciei Sturdza; fetiţa Ştefaniei Basarabescu, prima fiică a generalului; un nepot al lui Avramescu, sergent în termen redus; medicul personal al generalului, sublocotenentul Alexandru Ţaţulescu; guvernanta familiei Avramescu; caporalul Ioan Sânc, ordonanţă; soldatul Gheorghe Gasgarea, ordonanţă; soldatul Ioan Neguţ, bucătar. În scrisoarea trimisă de Avramescu se adresa rugămintea de a se alătura grupului şi soţia căpitanului interpret Sergiu Glavce. În jurul orelor 11, convoiul s-a pus în mişcare. Cei mai norocoşi dintre cei aflaţi în automobile s-au întors în România după 11 ani de prizonierat sovietic, cazul Adelei Avramescu, a generalului Nicolae Dragomir şi a lui Sergiu Glavce. Alţii, precum generalul Avramescu, nu au mai fost văzuţi niciodată...

Click aici pentru a citi continuarea articolului!