Bătrânii de la Azilul din Chişinău nu-şi mai urează „La mulţi ani” de sărbători. Nu mai au nevoie

Sărbătorile de iarnă se fac simţite prin cadouri modeste şi multe concerte la Azilul republican pentru invalizi şi pensionari din Chişinău. Petru Rusu este una dintre cele 140 de persoane internate în această instituţie şi a fost adus acolo în urmă cu 20 de ani. Bărbatul este invalid de gradul întâi şi îşi aminteşte cu tristeţe de întâmplarea care l-a lăsat pătimaş pe viaţă.

Când am ajuns la Azil era trecut de ora 10. Toată lumea se plimbla prin curte şi coridoare, aşteptând să înceapă concertul pregătit de elevii Liceului Teoretic „Mihail Berezovschi” din Capitală cu ocazia sărbătorilor de iarnă. O femeie de statură mică, cu o batistă verde în cap şi un halat cu flori pe el, se apropie de mine şi mă întreabă: „Aţi venit la noi?” Îi spun că am venit să-i văd ce mai fac. „Mulţumim”, îmi răspunse ea zâmbind, continuând să mă privească. „Aţi adus şi cadouri?”, a fost următoarea întrebare pe care mi-a adresat-o. Mă confunda-se cu una dintre elevele sosite în vizită. Oamenii din Azil se bucură tare atunci când vine cineva să-i vadă cu o sacoşă cu bunătăţuri.

Chinurile prin care a trecut Iulia lui Vasile Tozovanu

Iulia lui Vasile Tozovanu - astfel ni s-a prezentat femeia - a venit la Azil împreună cu soţul său în urmă cu cinci luni. Stau amândoi într-o cameră, pe paturi diferite şi cu diverse boli. Am intrat la ei în cameră şi i-am întrebat ce fac. „Ne chinuim, măi băieţi. De când e lumea, bătrâneţile îs grele, dar cine ştie a preţui tinereţea, apoi i se pare mai uşoară şi bătrâneţea. Dar noi am trăit în greutăţile cele mai mari. Ne-am trezit în războaie, în secetă, le-am trecut pe toate”, ne-a răspuns Iulia Tozovanu, adăugând că are 81 de ani. I-am urat mulţi ani înainte, dar femeia ne-a spus că nu-i trebuie, căci se chinuie mult.

Iulia lui Vasile Tozovan. FOTO Alexandru Tarlev

„În Chişinăul acesta, toate spitalele sunt ale mele. Am de toate, începând de la pneumonie, picioare cu proteză, operaţii, nici nu le ţin contul”, spune oftând femeia originară din satul Druţă, raionul Râşcani. A lăsat acolo o curte mare cu fântână şi verdeaţă, o casă cu balcoane moştenită de la părinţi, „acareturi” făcute în tinereţe, căci femeia a sperat că măcar un copil va veni să stea la locul de baştină. „Am trei copii pe care i-am învăţat, iar acum toţi sunt la Chişinău. Aici, în oraş, am 23 de suflete - nepoţi, strănepoţi, două fete şi un băiat. Dar le-am zis «Eu la voi nu stau măi băieţi, căci voi aveţi copiii voştri». Aşa că am ridicat mâinile şi am zis că vin aici la Azil. E greu, fiind bătrân, să stai la copii, chiar dacă ei spun să stăm împreună”, ne povesteşte femeia încărunţită.

Vizite conform graficului

Iulia lui Vasile Tozovan spune că le-a făcut un grafic de vizită copiilor, că prea veneau grămadă. „Veneau toţi odată după lecţii. Dar eu le-am spus să vină când or putea, să nu alerge într-un suflet la mine. Eu la ei nu mă duc, că ei şi aşa sunt câte patru-cinci persoane în familie. Şi la ce să mă duc şi eu acolo să mă izghesc? Să se mai enerveze nora şi cu mine, să-mi facă de mâncare şi să-mi pună dinainte, când ea şi aşa are operaţie la inimă? Nu. Bătrâna mea bunică spunea: «Să trăieşti şi copii să ai, dar la dânşii să nu stai. Să trăieşti şi copii să-nsori, dar la dânşii să nu mori». Şi eu ţin minte cuvintele ei, căci acesta este adevărul”, ne învaţă femeia, care locuieşte la etajul doi al Azilului.

„Moldovenii roghesc la ruşi”

Iulia Tozovan îşi aminteşte de vremurile grele prin care a trecut de-a lungul vieţii. „Ne-am trezit cu război şi foamete, măi băieţi. Doamne fereşte ce am tras noi. Au venit ruşii şi ne-au luat totul, lăcustele. Pe tata l-au luat din România şi l-au dus la puşcărie în fundul Rusiei, pentru că i-au dat caracteristică din sat că a fost bogat. Cinci ani n-am ştiut de el. Şi am rămas cu mama, cu două iepe şi cu 12 hectare de pământ. Într-o zi, am auzit bătând clopotele, iar o femeie din sat a strigat că s-a terminat războiul. Aveam nouă ani atunci”, îşi aminteşte femeia cu durere. Gândindu-se la evenimentele de atunci, Iulia lui Vasile Tozovan este acum dezamăgită de moldovenii care lucrează în Rusia. „Atunci, i-au luat ruşii şi i-au dus. Amu moldovenii roghesc la dânşii. Nu mii ciudă de altceva, dar ştiu cum şi-au bătut joc de biserică şi au stricat-o”, povesteşte femeia încărunţită.

FOTO Alexandru Tarlev

Pregătită de moarte

Pensionara îşi aminteşte şi de foamea pe care a îndurat-o şi îşi învaţă copiii să nu le de-a nepoţilor tot ce vor. „Of, ce foamete am mai tras în ’46-’47. Acum le spun fetelor mele să nu caute şi nu le dea nepoţilor toate bunătăţurile de pe lume, căci o să-i îmbolnăvească”.

Măritată de 66 de ani

Iulia lui Vasile Tozovan este măritată cu Borea lui Ion de 66 de ani. „Tare-s mulţi ani, draga chiochii. M-am săturat de dânsul şi el de mine. Aşa-i când nu poţi nimic”, spune femeia. Soţul ei  a stat pe patul vecin pe parcursul discuţiei, oftând din când în când.

Când am întrebat-o ce a lucrat în tinereţe, femeia ne-a întins mâinile. „Coatele şi genunchii s-au bătut ca la vite de atâta târâit atunci când răsădeam un hectar de tutun şi lucram alte două de sfeclă. Cu feciorul încă neînţărcat - aşa mă duceam la deal, la normă. Înainte de a răsădi tutunul, era stropit rândul cu dust. Când îmi aduc aminte acum, dustul acela unde s-a dus? În sufletul nostru. N-am mai ştiu că e sărbătoare, n-am mai ştiut de odihnă până am ieşit la pensie. Iar el - soţul - a lucrat căruţaş, apoi tractorist în fermă”, spune femeia.

Ochii nu se mai usucă

De când este în Azil, femeia nu se simte în apele ei. „Copiii vin cu mâncare să ne bucure, dar eu de când am venit aici ochii nu i-am uscat, tensiunea nu mai scade şi picioarele mă dor. Umblu în costile, iar cât a mai fost cald, mai ieşeam cu moşneagul afară la aer, dar acum ies numai pe coridor. Soţul atâta are noroc că merge, dar eu tare greu mai ies. Eu aici parcă îs pe cealaltă lume. Mă uit la pomii aceştia care-s goi. Şi apoi văd seara luminile la blocurile vecine. Ziua te mai iei. Dar noaptea tare e mare când te doare”, se destăinuie femeia.

Pensionarii şi invalizii din Azilul republican aşteaptă concerte de Anul Nou. FOTO Alexandru Tarlev

„I-aş plesni pe toţi politicienii”

Iulia lui Vasile Tozovan îşi aminteşte adesea de Casa cea mare pe care a lăsat-o în sat. Dar politica nu a putut fi evitată în discuţia noastră. „Este ca un muzeu. Dacă or vrea să intre tâlharii, n-am ce face. Dar Plahotnic ce-o făcut? Aţi auzit, nu? Şi încă îl vor prim-ministru? Să am o putere, îi plesnesc pe toţi, chiar dacă ar fi să mă împuşte. Poate aş scăpa norodul ista. Toţi trebuie daţi afară”, crede pensionara.

În azil, de 21 de ani

Petru Rusu se află în Azil de 21 de ani. Bărbatul, originar din satul Baccealia, raionul Căuşeni, este invalid de gradul întâi şi are 86 de ani. „Mă gândeam dacă am să ajung până în anul 2000, dar eu am trecut de el. Anii trec, cu chinuri, cu vai, cu bătrâneţe”, constată Petru Rusu.

Bărbatul a crescut trei fete şi un băiat. „Eu am fost unul la părinţi. Părinţii au murit, soţia la fel. Iar unde s-a dus o fată, acolo s-au dus toate, tocmai în fundul Rusiei. Şi toate s-au căsătorit acolo şi nu trăiesc rău. Am fost cu vreo şase ani în urmă la ele. Să fie sănătoase, că au de toate. Eu spun aşa cum este. Sunt om bătrân şi eu stau strâmb, dar vorbesc ceea ce este drept. În Azil nu m-au adus fetele. M-a adus Raisobes-ul, (din rusă – Direcţia asistenţă socială raională), pentru că au văzut că starea mea e gravă. Eu le spuneam fetelor să vină acasă, că avem gopodărie şi să mai stea cu mine, dar ele au întrebat la ce să vină aici, să dea dude la vrăghii în Republica Moldova?”, îşi aminteşte bărbatul.

Petru Rusu. FOTO Alexandru Tarlev

Tragedia care l-a lăsat invalid

„În 1940, când au venit sovieticii, eu terminasem patru clase româneşti. Şi mulţumită acelor patru clase româneşti eu am putut să fac cursuri de şofer. Şi am lucrat şofer. Cu patru clase româneşti am fost şi inginer controlor. Cu patru clase româneşti am fost inspector în raion. În timpul lucrului, ne duceam în komandirovcă (din rusă - deplasare de serviciu). Am ajuns în satul Sălcuţa şi m-am întâlnit cu un biet om. Fiindcă eu eram om străin, i-am dat bună ziua. Şi el mă strigă şi îmi zice: «Băi, tu nu eşti acela care ne-a luat femeia mea?» Eu habar nu aveam ce vorbeşte. El sărmanul, nu era sănătos. I-am spus că îl văd pentru prima dată. Dar el o ţinea pe a lui. Şi mi-a dat cu muchia unui topor în cap, iar eu am căzut jos. Apoi cu ascuţitul toporului m-a pălit la ceafă. Şi iată că trăiesc de la 39 de ani aşa. Capul mă doare tot timpul, dar conştiinţa este normală, însă nu trebuie să mă enervez”, povesteşte bărbatul, care are o cicatrice zdravănă pe cap.

Acum, bărbatul spune că nu vede nimic cu ochiul drept, iar cu stângul - doar 20%. Cu toate acestea, el zice că în afară de bătrâneţe, nu are alte greutăţi.

Destrămare

Petru Rusu locuieşte într-o cameră cu un alt bărbat şi spune că nu vrea să plece la fete în Rusia, pentru că s-a născut român. „Pentru ce îmi trebuie să mă ia fetele cu ele în fundul Rusiei? Eu m-am născut pe timpul românilor. Tatăl meu a fost român, mama mea - româncă, eu sunt român. Cu ruşii a fost cum a fost, dar ceea ce este acum se cheamă destrămare”, crede bărbatul.

Timp de patru ani a făcut serviciul militar în Crimeea, iar în camera din Azil păstrează şi acum o poză cu tânărul Petru Rusu, îmbrăcat soldăţeşte. Alături, ţine o diplomă scrisă cu caractere chirilice care i-a fost decernată la 23 februarie 2015, de Ziua Armatei Sovietice.

Fotografia lui Petru Rusu. FOTO Alexandru Tarlev

El se arată mulţumit de mâncarea pe care o primeşte în Azil. „Pentru mâncare, mulţumim, ne ajunge. Nu-s din acela mâncăcios. N-o să mâncăm numai franzoale. Mi-e foarte dor de casă, chiar dacă am fost de multe ori”, mai adaugă Petru Rusu.

Persoanele din Azil, la intrarea în sala de festivităţi. FOTO ALexandru Tarlev

Programul de sărbători în Azilul republican pentru invalizi şi pensionari includea 15 concerte organizate în luna decembrie de artişti autohtoni cunoscuţi, precum Maria Iliuţ, Cristi Teodorovici, coruri bisericeşti, dar şi de către elevii diferitor licee din Capitală. În seara de Revelion a fost programată Gala Concert. De cele mai multe ori, invitaţii aduc şi cadouri alimentare, aceasta motivând şi mai mult persoanele din Azil să se adune în sala de festivităţi.