Atâta risipă...

Citind câteva cercetări mai noi, care analizează încercarea de inventare a unei naţiuni şi a unei literaturi „moldoveneşti”, distincte de cea română, nu te poţi opri să nu exclami: câtă risipă! Ce inutilă cheltuială de timp, de bani, de vieţi omeneşti! Ce gogoaşă umflată, rostogolită atâta amar de ani peste minţile bieţilor oameni!

Şi, totuşi, ca-n poemul Hanibal al lui Eugen Jebeleanu, n-au reuşit. Nici măcar pe Vladimir Jirinovski nu au izbutit să îl convingă că moldovenii nu sunt români.

Nu ignor, desigur, existenţa unor procente din actuala populaţie a Basarabiei care se declară „moldoveni”, vorbitori de „limbă moldoveană”. Nici pe cea a „stataliştilor”, care nu trebuie confundaţi cu „moldoveniştii”, deşi aceştia din urmă constituie bazinul electoral al primilor.

„Stataliştii” au interese, „moldoveniştii” sunt doar ignoranţi. Lipsită de sprijinul organelor statului (şi, în primul rând, al celor represive), teoria „moldovenismului” nu mai are trecere decât la cei care nu deschid nici o carte, iar ziare nu citesc decât în limba rusă. Să nu confundăm „moldovenismul” ignoranţei cu existenţa reală a unei naţiuni.

Cel mai bine se vede asta în literatură. Nu există o literatură moldovenească. Tot ce s-a creat valoros, între Prut şi Nistru, între 1944 şi 1991, aparţine literaturii române. Restul, propaganda, scrierile tâmpite despre „soldatul sovietic eliberator”, despre „socialismul victorios pe o şesime din glob”, despre „Mama Rusie” şi „Ucraina soră”, nu mai aparţin nimănui, ca şi combinatele de porci ale lui Bodiul. Doar buldozerului istoriei, care le-a şi făcut praf şi pulbere.

În tot acest efort inutil, s-au cheltuit sume imense de bani, au fost angrenate colective de savanţi (cu sau fără ghilimele), s-au tipărit sute de cărţi şi de studii, au fost batjocorite conştiinţe şi chiar au fost ucişi oameni.

Dacă toate acestea ar fi fost întrebuinţate pentru ceva adevărat, probabil că altfel ar fi arătat astăzi Basarabia culturală. Poate că în bibliotecile ei s-ar fi găsit traduceri decente din clasicii literaturii universale (se găsesc numai în rusă), s-ar fi găsit ediţii bune pentru şcolarii mici, iar Muzeul de Artă din Chişinău n-ar fi deţinut doar o colecţie de pictori ruşi mediocri.

Iar oamenii de aici ar fi ştiut care este calea.

Atâta risipă... De parcă nu ajungea sinistra utopie comunistă!