Am avut după 7 aprilie o guvernare pro-occidentală, pro-europeană, şi cu o componentă pro-românească, dar acum pendulul revine prin zona de echilibru şi trece grăbit spre partea cealaltă, acolo unde Igor Dodon, preşedinte şi PSRM, partid pro-rus, ameninţă să agaţe din nou Chişinăul la reverul Rusiei, în noul său proiect imperial.

Revin iar şi iar asupra evoluţiilor din Republica Moldova, ca un bătrân care scrutează situaţia din stânga Prutului deja de 28 de ani. E o viaţă de om, o lucrare de doctorat, câteva zeci de cărţi şi nenumărate articole şi analize. Şi merită, pentru că Republica Moldova e mereu surprinzătoare, cum scriam. Şi asta după ce războiul informaţional şi depopularea de creiere a adus percepţiile publicului, credinţele şi emoţiile sale departe de realităţile pe care le trăieşte, departe de pragmatismul realist al momentului, într-o situaţie de neexplicat, altfel.

Cum altfel să calificăm faptul că majoritatea populaţiei luptă împotriva corupţiei, susţine această luptă, o face din stradă, în gura mare, şi Opoziţia extraparlamentară strigă după furtul unui miliard - intrat deja în mecanismele de recuperare - însă ignoră realizările în procesul de stopare a spălării a 22 miliarde de dolari, parte a unei afaceri de 52 de miliarde, cea mai mare de la nivel global, orchestrată de Rusia. Realizările sunt ignorate pentru că sunt realizate sub regimul urât al „oligarhului care a capturat statul”, imaginea de nedezlipit de Vladimir Plahotniuc după campanii de ani întregi a detractorilor săi (bazate, fireşte, şi pe un număr de fapte reale şi pe deplin autentice).

Se mai mişcă ceva, dar ceea ce se construieşte nu se vede din cauza munţilor de aparenţe care acoperă totul.

Tot astfel, tentativa de asasinare a aceluiaşi om forte şi creator al sistemului în Republica Moldova a stârnit reacţii aberante, bazate pe ura profundă şi respingând pe deplin actele, respectiv argumentele. O orbire colectivă, autohipnoză totală care ameninţă sănătatea dezvoltărilor la Chişinău, acolo unde un preşedinte cu agenda explicit pro-rusă nu e sancţionat nici de putere, nici de opoziţie, nici de societatea civilă care este ocupată cu Oligarhul atotputernic din poveste. Iar orbirea deschide larg drumul spre preluarea deplină a puterii în stat Partidului Socialist, pro-rus.

În fine, cât lumea se bate în imagini, realitatea e copleşitoare şi îngenunchează o administraţie întreagă. O pală de vânt şi o ninsoare de aprilie, timp de 12 ore, au subliniat slăbiciunile depline ale administraţiei şi statului Republica Moldova în momente de criză şi urgenţe civile. Cum creierele se despart definitiv de baştină, iar procese sociologice majore se derulează în stânga Prutului, problemele profunde, strategice, se acumulează la Chişinău şi soluţiile sunt absente, în timp ce bătălia de imagine şi percepţie ocupă timpul tuturor, într-o generoasă superficialitate iresponsabilă. Şi totuşi se mai mişcă ceva, dar ceea ce se construieşte nu se vede din cauza munţilor de aparenţe care acoperă totul.


Vlad Plahotniuc FOTO pdm.md

Lovitură mafiotă, răzbunare politică sau atentat terorist de stat?

La sfârşitul lunii martie, a apărut o ştire bombă despre arestarea unei reţele criminale care punea în executare un asasinat plătit la adresa lui Vladimir Plahotniuc, Oligarhul rău care a capturat statul Republica Moldova, aşa cum îl desemnează prin diferite canale media o mare parte a clasei politice şi care a devenit percepţia unei majorităţi a populaţiei Republicii Moldova. Ba mai mult, ura e atât de mare încât nimeni nu a stat să mai gândească la substanţa şi enormitatea ştirii, ci a sărit fie să facă un mişto gros, bătându-şi joc de ştire fie acoperind-o într-o teorie a conspiraţiei unui aranjament pentru a creşte în sondajele de opinie, fie de-a dreptul insultând potenţiala victimă, arătând părerea de rău că nu a reuşit atentatul din 7 aprilie şi chiar spunând că ar fi executat actul şi gratuit.

Nu comentăm aici gradul de umanitate şi înclinaţia spre credinţă a populaţiei Republicii Moldova în postul Paştelui, în ajun de Florii. În momentele de iertare a greşiţilor noştri, este clar că Vladimir Plahotniuc are mulţi duşmani, e temut şi urât din belşug, de multe ori pe merit, probabil, dar desenarea opţiunii individuale şi de partid doar în funcţie de umori şi emoţii mi se pare desprinsă din Evul Mediu timpuriu, din epoci care nu au cunoscut raţionalitatea, umanismul, Iluminismul. Cu atât mai grav să-ţi asumi să scrii un editorial pe această temă.

Fidel promisiunii de a comenta actul cu relevanţă la rece, inclusiv - iată - elementele de factură infracţională, mi-am asumat riscul de a fi asociat cu subiectul şi tema şi am hotărât să mă uit la dosarul în cauză. Având la îndemână informaţia publică la ora scrierii editorialului şi, fireşte, interesându-mă elementele relevante la nivel strategic pentru Republica Moldova.

Astfel, ceea ce ştim de la autorităţi este că un fost înalt funcţionar nenumit ar fi plătit un grup de infractori recidivişti ca să execute asasinarea lui Mr.P., dar, prin colaborarea serviciilor de informaţii ucrainene şi din Republica Moldova, au fost reţinute 17 persoane - 8 pe teritoriul Republicii Moldova şi 9 pe teritoriul Ucrainei - înaintea executării actului. Asasinatul costa 200 de mii de dolari, iar prima tranşă fusese deja achitată, respectiv 100 de mii de dolari.

Atacul trebuia să aibă loc la clădirea Global Business Centru. Fie cu pistolul, fie prin aruncarea grenadelor de pe teritoriul grădiniţei aflată în spate, spre clădirea Global Business Centru, vizate fiind clădirea şi automobilul cu care se deplasa victima. Percheziţiile ulterioare au dus la depistarea de sume de bani, staţii radio, armament şi obiecte pentru deghizare, între care două pistoale cu armotizor şi patru aruncătoare de grenade.

Câteva lucruri sunt de remarcat în această operaţiune a forţelor de ordine: cooperarea dintre cele ucrainene şi cele ale Republicii Moldova (nu se ştie cine a identificat mai întâi planificarea asasinatului), probarea pe îndelete a tuturor faptelor, cu probe video, filaj, interceptări telefonice şi ambientale, capturarea completă a reţelei infracţionale, de la comanditar la executanţi. După evaluarea probelor prezentate, pentru noi e clar că serviciile ucrainene şi din Republica Moldova aveau oameni infiltraţi la nivelul grupării şi au putut identifica şi dejuca întregul plan.

Punctul cel mai interesant – dar şi cel mai discutabil – din întreaga afacere îl reprezintă combinarea zonei infracţionale, referinţa la comanditarul fost funcţionar public în Republica Moldova (neprecizat) şi apropourile la serviciile secrete ruse. Ba chiar elemente clare de referinţă: „relaţiile şefilor grupului criminal arată că la realizarea asasinatului au participat reprezentanţii serviciilor speciale ruse”. Mai mult decât atât, „cei care urmau să-şi pună în aplicare planurile trebuiau să revină în Ucraina pentru a discredita autorităţile ucrainene şi să înrăutăţească relaţiile dintre Republica Moldova şi ţara vecină” (deschide.md, citând sursele oficiale).

În ultima vreme, Moscova a reactivat asasinatul politic şi-l utilizează pe scară largă.

Oricum, în Republica Moldova cei în cauză au pătruns ocolind punctele de trecere a frontierei dintre Ucraina şi RM, deci cu deplină premeditare a tuturor celor implicaţi. Dar e interesantă combinaţia asta între lumea infracţională-mafiotă, răzbunarea politică şi asasinatul terorist de stat, realizat prin intermediul serviciilor secrete ruse. Lucru cunoscut, mai ales că în ultima vreme Moscova a reactivat asasinatul politic şi-l utilizează pe scară largă, la baza acţiunilor fiind GRU, serviciul de informaţii militare, cel care a acţionat şi în Muntenegru (ratat), şi în Serbia (ratat şi discutabil însă), şi la Kiev (de câteva ori), şi tot aşa mai departe.

Deci marea discuţie este dacă avem de a face cu un atac mafiot, o lovitură de răzbunare politică (sau de afaceri) sau de-a dreptul cu asasinatul politic de stat. Aici răspunsul va veni cel mai greu, pentru că ultima variantă reclamă probe mai substanţiale decât participarea serviciilor secrete ruse la asasinat – planficare şi executare – deşi şi acestea ar fi suficiente şi incriminatoare, odată ce datele culese nu au fost comunicate autorităţilor omoloage din Republica Moldova. Să vedem depoziţiile celor arestaţi, mai ales că e mai greu de şters urmele acum prin executarea celor în cauză, lucru la care m-aş fi aşteptat dacă reveneau în Ucraina după ce şi-au terminat treaba. Măcar executanţii direcţi ai asasinatului erau cei care trebuiau eliminaţi.

Relevanţa afacerii plasează lucrurile în planuri diferite. 200.000 de dolari e o sumă importantă, chiar şi pentru asasinarea lui Plahotniuc, dar nu este însă una mare. Un om de afaceri sau rival putea plăti lesne mai mult de atât, nu neapărat pe aceeaşi calitate a executanţilor. Deci suma pare să indice un cost real şi judicios al operaţiunii, care îndreaptă atenţia mai degrabă spre servicii de informaţii şi bani ai statului, folosiţi parcimonios, sub acoperirea ordonării unui asasinat de către un rival. Şi varianta unui asasinat mafiot, comandat strict din raţiuni de rivalitate infracţională, pare subplătit la acest nivel. Structurile infracţionale fie au resurse proprii pentru astfel de acţiuni, fie plătesc generos astfel de activităţi, importând executanţi de pe alte spaţii. Însă ele preferă lunetişti şi execuţia curată, nu implicarea unor reprezentanţi ai lumii infracţionale, care sunt mulţi, vorbesc mult şi sunt dispensabili.

E motivul pentru care cred că avem de a face cu o execuţie pusă la cale de structuri secrete de informaţii statale, cu premeditarea executării celor care ar fi comis asasinatul. Erau persoane dispensabile, de aceea m-aş fi aşteptat ca, odată întorşi în Ucraina, să fie curăţaţi. Suma parcimonios folosită, calitatea executanţilor – buni, pregătiţi, dispensabili, implicaţi în lumea infracţională – îmi arată mai degrabă spre un asasinat politic de stat.

Trebuie să constatăm instrumentele războiului hibrid de astăzi, când instrumentarul militar este combinat cu cel informaţional şi societăţile sunt atacate în ansamblul lor, nu numai armatele sau statele.

De ce să fi ordonat Vladimir Putin asasinarea lui Plahotniuc? Putea ca ordinul să plece de la nivele inferioare, eventual cei care au pierdut banii în spălătoria lui Platon? Sau care sunt blocaţi şi azi pe acolo? Cred că un general FSB/GRU ar fi putut să ordone pe cont propriu un asemenea asasinat, dacă avea 1-2 miliarde de dolari blocaţi prin spălătorie, cu Platon în închisoare, la Chişinău. Iar componenta rupturii Chişinău/Kiev, ca urmare a sosirii asasinilor din Ucraina, putea justifica lesne acţiunea personală ca operaţiune de stat.

Cert este că trebuie să constatăm instrumentele războiului hibrid de astăzi, când instrumentarul militar este combinat cu cel informaţional şi societăţile sunt atacate în ansamblul lor, nu numai armatele sau statele. Inclusiv prin utilizarea operaţiunilor speciale şi a lumii interlope, a mafiei şi infracţionalităţii organizate. Iar Chişinăul trebuie să realizeze că este în plin război, că nu există nicio iertare sau răbdare, şi că pe teren se aruncă toate instrumentele. De unde necesitatea coerenţei acţiunii şi orientării strategice la Chişinău şi coeziunii structurilor statale şi politice. De aceea mi se pare reprobabilă hălăduiala lui Dodon în gura mare, cu poziţii asumat pro-ruse.

Vulnerabilitatea extremă a Republicii Moldova: ura ca dominantă emoţională cultivată a societăţii

Am constatat, cum am văzut mai sus, un experiment social cu impact major asupra realităţii din spaţiul public al Republicii Moldova. Dintr-o întâmplare (cum se petrec marile revelaţii şi descoperiri), am reuşit să constat un adevăr de care nu eram conştient în acest grad. Şi lucrurile par să se adâncească în caracteristici structurale la nivelul Republicii Moldova. Este vorba despre osificarea credinţelor dogmatice bazate pe emoţii fundamentale în Republica Moldova, sau, mai direct, transformarea în zombi a populaţiei din stânga Prutului, pe baza acţiunii războiului informaţional al Rusiei în regiune şi a propriilor campanii masive de dezinformare cu iz electoral.

Cazul test a fost cel al tentativei de asasinat politic, cu iz de operaţiune specială a serviciilor ruse, la adresa lui Vladimir Plahotniuc. Am făcut o trecere în revistă a reacţiilor mai ales pe zona în care sunt cele mai sincere şi directe - reţelele de socializare. Rezultatele sunt de speriat, dacă nu ar avea această notă de relevare a unor realităţi triste. Pentru că, dincolo de faptul că era vorba despre uciderea unui concetăţean în Postul Paştelui, era vorba despre modul în care şi cel mai puternic om politic şi de afaceri din Republica Moldova - despre care se consideră că posedă Republica Moldova, dacă nu sigur a capturat statul şi-l spoliază - poate fi executat de Rusia pe teritoriul din stânga Prutului, fără nici o problemă.

Reacţiile au fost la fel de revelatoare. Majoritatea (inclusiv colegii din Chişinău cu care am realizat cartea despre războiul informaţional, care cunosc tehnicile, partea teoretică, şi care au şi citit şi studiat pas cu pas diferitele acţiuni ale Rusiei la Chişinău) consideră că nu a fost vorba despre o tentativă de asasinat politic, nici măcar mafiot, cu atât mai puţin despre o acţiune de terorism de stat, cum a dezvoltat deja Rusia în Muntenegru. Ba nici măcar nu a fost vorba despre un asasinat în vreun punct. Nu. E vorba despre un montaj, o făcătură, un fals realizat de Plahotniuc, Oligarhul care a capturat statul, pe motiv de a smulge o lacrimă, de a se victimiza şi de a-i creşte ratingul!

Pentru a putea combate ideea însăşi că o asemenea tentativă a avut loc, cei în cauză au început să caute argumentele făcăturii plecând de la discuţiile, calitatea executanţilor până la suma de bani plătită (prea mică) şi la calitatea imaginii filmate despre punerea la punct a asasinatului. Deşi toate probele erau pe masă (sau majoritatea) jurnalişti, analişti şi presă, dar şi oamenii normali, toţi încercau să descopere, pe baza unei teorii a conspiraţiei inoculate în vene, că se probează făcătura, lucrătura, montajul.

Faptul că Vladimir Plahotniuc e cel mai urât om din Republica Moldova o ştiam deja. Faptul că ratingul său e cu o cifră, şi aia cât o notă de repetenţie la şcoală, de asemenea e cunoscut. Însă în spatele acestui fapt se află alte resorturi, mult mai profunde şi mai periculoase, ale societăţii Republicii Moldova. De aceea şi merită făcută evaluarea.

Să recapitulăm reacţiile:

  • E o făcătură, asta spune toată lumea
  • Filmarea e prea bună
  • Suma e prea mică. E nerealistă
  • Oamenii sunt prea idioţi. Dacă acţionau, trebuiau să fie mai deştepţi
  • Dacă FSB/GRU/ Putin vroiau să-l asasineze pe Plahotniuc, o făceau, aveau instrumentele necesare, au făcut-o de nenumărate ori cu cei neaveniţi.
  • Ştiu eu pe unii care o făceau degeaba, fără bani
  • Păcat că au ratat.
  • Poate mai încearcă o dată, să ne scape de el.
 

Că Republica Moldova a fost supusă în ultimii 3-4 ani unui proces de spălare deplină pe creier o ştiam. Astfel, pentru estomparea oricărei reacţii negative faţă de Moscova, s-a inventat campania „Oligarhul rău, vinovat de toate, responsabil pentru tot, care a capturat statul şi-l spoliază de bunuri”, care să acopere tema clasică „Est contra Vest”. Deci nu e o chestiune de rivalitate, nu e bătălie geopolitică, ci bătălia întregului popor, de orice orientare, cu Oligarhul cel Rău. Eşti cu el sau împotriva lui, restul nu mai contează. Pe acest fond, alianţa Năstase & Maia Sandu cu Dodon şi Usatâi a părut normală (deşi a pieptănat foarte repede şi cu mare atenţie structurile unioniste şi românofile din stradă, de lângă ei). Iar ideea dominantă este crearea unei mode a urii faţă de Oligarh. A fost identificat duşmanul, Mr.P!, care să poată duce la coeziunea societăţii împotriva lui, motiv pentru care diferenţele se estompează. Pe acest fond s-a dezvoltat şi ideea subversivă şi periculoasă, care subminează identitatea naţională, cea a „naţiunii civice” moldoveneşti, născută în piaţă.

Nimeni nu şi-a pus măcar problema că tentativa de asasinat putea fi reală, deşi atât logica, argumentele şi probele demonstrau acest fapt.

Ştim deja de la CCA, în mod oficial, că 80% din ştirile şi ideile vehiculate în Republica Moldova (calculat în termeni de audienţă) sunt PRODUSE în Rusia (în română şi rusă, difuzate la posturile ruseşti retransmise, dar şi la cele locale, prin preluare de pe agenţii sau invenţii ad hoc, locale), astfel că nu există un control al statului asupra spaţiului public, dar măcar capacitatea sa de a comunica în acest spaţiu, cu eficienţă. Republica Moldova oficială nu poate să emită prea multe teme şi comunicare în spaţiul său public, pentru că e acoperit de sursele moscovite. Iar producţia internă aduce doar ideea-forţă a Oligarhului Rău care a capturat statul Republica Moldova. Şi propaganda rugoasă a posturilor celui în cauză, profund suficientă, superficială şi neconvingătoare.

Spuneam mai sus că, în ciuda argumentelor, toată lumea căuta probe care să arate făcătura. Nimeni nu şi-a pus măcar problema că tentativa de asasinat putea fi reală, deşi atât logica, argumentele şi probele demonstrau acest fapt, ba chiar şi predicţiile unor ce nu pot fi bănuiţi că-l susţin pe Plahotniuc, precum Ion Sturza, care anunţa perspectiva executării lui Mr. P, Oligarhul suprem, de către ruşi, după blocarea spălătoriei de bani prin Republica Moldova şi cu vreo câteva miliarde de dolari în ea la momentul arestării lui Platon.

E adevărat că aici şi anumite proceduri de operaţiuni speciale folosite în viaţa de zi cu zi a oamenilor au jucat un rol nefast. Montarea unor contexte artificiale, prost executate, arme plantate în anumite cazuri, probe neconcludente şi fabricări de contexte au dus la lipsa de credibilitate a instituţiilor de forţă care sunt implicate şi ne prezintă azi cazul. Ei bine, nu. Şi această joacă a dus la lipsa de credibilitate. Şi situaţia comunicării improprii, infantile, nepotrivite, a jucat un rol. Iar probele nu le mai ascultă nimeni. Dar nici măcar acest fapt nu explică de ce s-a creat acest blocaj al reacţiei şi capacităţii de a accepta argumente şi probe.

Războiul informaţional se bazează pe confruntarea între naraţiuni paralele despre o realitate, în care construcţia alternativă, paralelă, artificială, a unei pseudo-realităţi dorite e alcătuită din falsuri, minciuni, surse absconse şi artificiale, silogisme care creează realitatea paralelă dorită, ce este proiectată asupra populaţiei vizate. Bătălia vine din principiul că percepţia ia locul realităţii şi, odată instalată convingerea asupra unui fapt, e dificil ca ea să fie chestionată şi alterată. Sau, chiar dacă avem proba peste timp şi schimbăm convingerea asupra unui fapt dat, toată suma de judecăţi şi evaluări realizate după acel moment pe baza acelei convingeri nu mai poate fi revizuită, chiar dacă judecata falsă a fost corectată. Drum complet înapoi pentru a exclude din gândire falsul probat nu există. Pe acest principiu se bazează războiul informaţional.

Există totuşi nişte limite în războiul informaţional - publicul intangibil sau imun, şi pun aici deoparte din discuţie cazul dat de operaţiunile psihologice şi afectarea completă a simţurilor şi raţiunii unui individ prin alte metode insidioase, rămânând la cunoaştere, adică la ştiri şi circulaţia informaţiei. Limita principală este dată de credinţă, de încredere, într-un cuvânt, de dogma asumată. Un adept al unui partid sau un suporter al unei personalităţi, nu mai spun despre fanul unei vedete, nu mai poate fi întors din drum sau nu poate să-i fie alterată această convingere nici de argumente, nici de logică, nici de modele alternative de realităţi. El e convins pentru că crede şi are încredere în persoană şi nu mai contează mesajul. E ca o religie. Pe asta se bazează religiile – repetiţii, credinţe nechestionate – deci adeptul nu mai poate fi deturnat.

Dar în Republica Moldova am depăşit deja şi această etapă 2.0 a războiului informaţional, în care 80% din populaţie e convinsă că Plahotniuc e Oligarhul absolut, răul suprem, Oligarhul rău care a capturat statul. Azi poţi proba de oricâte ori şi cât se poate de convingător contrariul din această percepţie şi nimic nu se va mişca. Credinţa şi dogma joacă acest rol, de blocare al absorbţiei oricărei idei şi argument. Ei bine, şi aici ştiinţa a găsit antidotul, respectiv a reuşit să contracareze dogma prin punerea la punct a legitimităţii combaterii acelei dogme publice. De exemplu, jihadismul a fost contracarat prin imamii care au arătat că credinţele de acolo sunt o falsă religie musulmană. Aveau credibilitatea predicatorilor religiei respective şi ei au demontat şi au deradicalizat populaţia.

Însă lucrurile au evoluat şi mai mult, iar războiul informaţional 3.0 pe care-l suportă azi Republica Moldova are ca fundament emoţia. Emoţia fundamentală din teoriile lui Dominique Moisi. În cazul tezei Oligarhul Rău care a Capturat Statul, emoţia fundamentală creată şi utilizată, asociată figurii lui Plahotniuc, e Ura. Deci urăşti atât de mult încât nici credinţa, dogma sau încrederea într-un terţ purtător de mesaj nu mai sunt suficiente pentru a te convinge că greşeşti, nu mai contează nimic, pentru că tu aşa simţi. Iar populaţia care are emoţia negativă ce generează opinia de acest fel faţă de Vladimir Plahotniuc, faţă de activitatea sa şi responsabilităţile respectiv rolul său, alcătuieşte o majoritate absolută.

Plahotniuc este personalitatea dominantă azi în Republica Moldova, cred că toată lumea e de acord, dar e departe de a controla totul, de a determina totul sau de a putea orice.

Când urăşti, când eşti pradă unor emoţii fundamentale, nu contează dogma şi credinţa sau încrederea în terţi. Nici nu ajungi să pui aşa ceva în discuţie, pentru că convingerea e atât de puternică şi de „certă” încât nu poate fi zdruncinată de prea marii „religiei” în care porţi discuţia. Adică mâine poate veni Andrei Năstase să încerce să te covingă că nu e aşa, că s-a înşelat chiar el, campionul asasinării imaginii lui Plahotniuc, şi nu accepţi că adevărul ar putea fi altul. Nu te poate zdruncina, fireşte, niciun argument logic, iar raţiunea e complet dominată de emoţie. Ei bine, emoţia a dus la paralizarea completă, la osificarea credinţei populaţiei în legătură cu Plahotniuc, încât tot ce-i legat de el e sub imperiul etichetei deja plasate. E un fel de character assassination post festum.

Nu am făcut aici deloc apologia lui Mr. P. Este personalitatea dominantă azi în Republica Moldova, cred că toată lumea e de acord, dar e departe de a controla totul, de a determina totul sau de a putea orice. Nu e atotputernic, în niciun caz în chestiuni sociale şi politice, de opţini ale oamenilor. Doar am subliniat faptul că oricine vrea să facă ceva în Republica Moldova trebuie să ţină cont de realitatea existentă şi de dominaţia emoţională obţinută printr-un control al spaţiului public de către răzoiul informaţional rus şi de campania internă a Oligarhului rău, dirijată parcă concertat, planificat, pe aceeaşi direcţie. Iar Mr.P e condamnat să nu poată să ducă nicio idee – oricât de benefică – spre a fi dezbătută şi primită pozitiv, dacă vine de la el. E o pierdere majoră pentru partidul său politic şi pentru partenerii săi de orice fel, pentru că generează aceste emoţii fundamentale negative absolute. Care sunt adevărate declanşatoare de reacţii de respingere a tot ce e legat de această numele sau acţiunea sa. Şi oricâţi bani ar cheltui, nu are nici o şansă să-şi revină.

De la populaţia hipnotizată şi transformată în zombi ambulanţi a Republicii Moldova de războiul informaţional rus, de campania Oligarhul rău care a capturat statul şi de alte campanii interne oficiale necredibile, Vladimir Plahotniuc nu poate smulge un gând de compasiune. Nici măcar la propria sa moarte.

Diaspora definitivă: Republica Moldova şi scurgerea ireversibilă de creiere

Cu ocazia recentelor sărbători de Paşti, Republica Moldova a înregistrat două fenomene notabile, care ar trebui să îngrijoreze în mod substanţial autorităţile de la Chişinău: mai întâi, tot mai puţini cetăţeni revin acasă de sărbători, în al doilea rând, suma remitenţelor scade drastic, chiar dacă nu mai suntem în criză economică la nivel european. Care e fenomenul sociologic care se consolidează astăzi tot mai pregnant?

Ei bine, putem constata că Republica Moldova urmează celelalte state din Europa centrală şi de Est într-un fenomen de migraţiune de mare amploare, cu două componente majore: migraţia creierelor (studenţi, persoanele cele mai pregătite din punct de vedere al studiilor şi la nivel intelectual) devine permanentă şi acelaşi lucru se petrece la nivelul lucrătorilor calificaţi în diferite domenii. În fapt, vorbim despre permanentizarea şi ireversibilitatea unor fenomene de această factură.

După mai mulţi ani de locuit la distanţă de casă, cetăţenii Republicii Moldova şi-au găsit locuri de muncă stabile în Occident. Mai mult, şi-au întemeiat familii acolo, nu de puţine ori renunţând la familiile lăsate în ţară. Şi au devenit pe deplin cetăţeni occidentali. De altfel, acest fenomen se vede şi la urne, atunci când tot mai puţini cetăţeni aflaţi în Occident se mai prezintă la alegerile din ţara de origine. În plus, chiar dacă îşi susţin familiile rămase acasă, cu precădere părinţii, tot mai puţine familii investesc în Republica Moldova în case noi sau în alte direcţii.

Într-adevăr, în primii ani ai migraţiei, o majoritate substanţială privea accesul pe piaţa muncii din Occident drept o oportunitate pentru a-şi rotunji veniturile, pentru a-şi construi o casă sau deschide o afacere. Timpurile au trecut şi, pe măsură ce continuă exodul, investiţiile sunt tot mai reduse tocmai pentru că cetăţenii Republicii Moldova nu-şi mai văd viitorul înapoi, nu se mai văd revenind, ci şi-l construiesc tot mai mult în ţările de adopţie.

Ei bine, aceasta e soarta tot mai prezentă a dezrădăcinării, ce conţine totodată şi numeroase drame personale: copii abandonaţi la rude, pe care părinţii nu se mai întorc să-i ia cu ei, familii dezbinate definitiv şi care-şi duc soarta diferit, care în statul de ordine, care în cel de adopţie, instabilitate personală şi întâmplări diverse care împing oamenii să-şi ia singuri soarta în mâini şi să încerce să găsească forme de supravieţuire.

Poate cea mai complicată parte a acestor evoluţii pentru Guvern o reprezintă lipsa unor locuri de muncă bine plătite, ca să nu vorbim despre lipsa de locuri de muncă în general. Administraţia e supraaglomerată de personal şi necesită o restructurare fundamentală bazată pe calitatea serviciilor acordate populaţiei şi nevoia de eficienţă şi eficacitate. Pe de altă parte, ce locuri de muncă oferă astăzi Republica Moldova la nivelul investiţiilor private şi al iniţiativei antreprenoriale pentru a putea absorbi această forţă de muncă ce va fi eliberată din zona administrativ-funcţionărească?

Bătălia pentru eliminarea „Oligarhului rău care a capturat statul” o fi bună pentru presă şi pentru voturi, dar cred că partidele din Republica Moldova ar trebui să se preocupe de marile probleme strategice ale statului.

Crearea de locuri de muncă devine principala sarcină a actualilor guvernanţi, iar un asemenea deziderat nu poate fi atins fără atragerea investiţiilor străine şi eficientizarea serviciilor faţă de populaţie. Iar investitorii străini pentru investiţii de tip greenfield, de la zero, respectiv pentru privatizarea unor întreprinderi şi servicii existente, nu au cum să fie atraşi de un preşedinte zăbăuc, care se preocupă de probleme identitare şi de promovarea intereselor Moscovei, nici de absenţa unor specialişti în partide politice vetuste şi neconvingătoare, nici de structuri politice care nu susţin combaterea corupţiei şi independenţa justiţiei, garanţii ale recuperării investiţiilor, sau de un sistem bancar solid şi bazat pe reguli, nu pe şpagă şi mari afaceri de spălare de bani sau scheme de spoliere a depunătorilor de resursele aflate în bancă.

În plus, orice investiţie are nevoie de o forţă de muncă calificată şi bine pregătită, ceea ce ne duce la altă problemă fundamentală - a învăţământului superior şi a celui profesional în Republica Moldova. Din păcate, un investitor străin nu are mari şanse să-şi găsească forţa de muncă tocmai pentru că învăţământul vocaţional lipseşte cu desăvârşire, ca şi şcolile de meserii. Nu e singurul loc, să ne înţelegem, şi România îşi are propriile probleme. Dar dacă mâine e nevoie de câteva sute mii de constructori, electricieni, escavatorişti, muncitori calificaţi în prelucrare prin aşchiere, are Republica Moldova de unde să-i pună la dispoziţie? Sau mai simplu, programatori şi specialişti IT are de unde să recruteze o firmă la nivelul câtorva sute/mii, care să justifice investiţia?

Ei bine, bătălia pentru eliminarea „Oligarhului rău care a capturat statul” o fi bună pentru presă şi pentru voturi, bătălia pentru sau împotriva votului uninominal de asemenea, dar cred că partidele din Republica Moldova ar trebui să se preocupe de marile probleme strategice ale statului. Şi dacă separatismul şi coeziunea societală rămân pe agendă, ca şi consolidarea drumului european al Republicii Moldova, există numeroase probleme de natură socială şi economică în evoluţie care reclamă toate atenţia partidelor politice şi soluţii calificate. Timpul lozincilor a trecut, ar fi cazul să mai suflecăm mânecile şi să trecem la treabă.


FOTO Aurel Bucureanu via Facebook

Rezilienţă, sustenabilitate şi paralizia strategică în criză a Republicii Moldova

Am urmărit de aproape evoluţia administraţiei locale din Chişinău şi a Guvernului Republicii Moldova cu ocazia momentului de urgenţă civilă din noapte de 20/21 aprilie şi din dimineaţa de 21 aprilie cu ochiul specialistului în decizia în criză. Departe de mine implicarea politică sau politicianistă pe care am văzut-o în dezbaterile publice de la Chişinău, cu atât mai mult anumite porniri de a juca ţonţoroiul pe incapacitatea administraţiei de a reacţiona în momente teribile de criză pentru cetăţeni, o atitudine pe care o consider descalificantă pentru orice politician. Momentele de criză sunt cele care trebuie să adune societatea, să o coaguleze, să permită reunirea tuturor resorturilor posibile şi a resurselor de voinţă şi susţinere pentru a determina depăşirea momentului dificil şi a problemei determinată de criza sau urgenţa civilă în cauză. Responsabilităţile se evaluează şi se consumă ulterior, ca şi deconturile politice şi administrative.

În consecinţă, am fost interesat mai degrabă de componenta securitară pe care o incumbă capacitatea de reacţie a administraţiei, a guvernanţei şi a societăţii în momente de criză şi urgenţe civile. Evident că în evaluare contează componenta de imagine, nivelul de aşteptare al cetăţenilor şi al comunităţii, respectiv contribuţia proprie la lichidarea dezastrului natural. Şi trebuie să remarcăm că am vorbit doar de o dimensiune redusă a unei crize care a durat practic 24 de ore, cu un impact moderat la adresa vieţii şi sănătăţii populaţiei, care a afectat mai degrabă serviciile comunale şi transportul şi nu a forţat limitele sistemului sanitar, medical şi de urgenţă, prin accident cu victime multiple, catastrofă naturală cu multiple victime sau eveniment terorist cu acelaşi impact, caz în care se adună la emoţia publică şi presiunea asupra sistemului medical şi presiunea rudelor victimelor implicate, ce trebuie gestionată concomitent.

Practic, avem de a face cu o furtună şi un impact de prăbuşire de stâlpi de înaltă tensiune, ruperi de copaci, de crengi, blocări de drumuri, întreruperi de aprovizionare cu curent electric şi cabluri sub tensiune rătăcite sub zăpadă. 40 cm de zăpadă, cel mult, căzută într-un interval scurt şi neaşteptat, dar altfel o intemperie cu efect moderat. Nu a fost nici uragan de grad 5, nici tornadă, nici atac terorist, nici operaţiune militară blitzkrieg cu câteva sute de victime, ca-n Donbas. Şi totuşi, cum au reacţionat capacităţile de intervenţie şi, mai ales, decidenţii responsabili?

Aş putea pune reacţiile sub semnul triadei rezilienţă redusă, sustenabilitate precară şi paralizie strategică la nivel administrativ a Republicii Moldova. Şi mă refer la toate dimensiunile, inclusiv la pregătirea şi reacţia populaţiei în momente de criză. Într-adevăr, cred că lucrul cel mai important din acest moment este să tragem lecţiile de învăţat şi bunele practici, mai ales că lichidarea urmărilor a început să se facă simţită după primele 36 de ore de blocaj cvasitotal şi mersul ulterior poate fi considerat pasabil ca reacţie, însă profund întârziat şi lent ca dezvoltare, după momentul organizatoric tardiv.

Rezilienţa este măsura în care o societate, o comunitate, o administraţie şi o guvernare au capacitatea de a reacţiona şi recupera după o criză majoră sau o urgenţă civilă. Săptămâna trecută s-au văzut limitele majore la nivelul administraţiei, lipsa de prevenţie, ne-toaletarea din timp a copacilor, eliminarea crengilor uscate şi reaşezarea corolei în spaţiul viu vital şi care nu aduce prejudicii persoanelor ce trec pe dedesubt. O furtună care a rupt atâtea crengi, a prăbuşit atâţia copaci, subliniază lipsa acestei componente de natură gospodărească şi preventivă, cu implicare directă la nivelul Primăriei Chişinău şi a serviciilor subordonate.

Sustenabilitatea administrativă ţine de capacitatea de supravieţuire/funcţionare, reparare a serviciilor publice în timp real, imediat, la nivelul minim. La nici o săptămână după impactul urgenţei civile şi urmările nu au fost complet lichidate, ba există servicii încă nerestabilite, inclusiv cel al livrării energiei electrice. Aici regulile sunt clare: dacă nu am un transformator de calibru sau o reţea de înaltă şi foarte înaltă tensiune căzută - şi atunci sistemul naţional are back-up - atunci nu am voie ca restabilirea să depăşească 4-6-10-12 ore, indiferent de intemperiile de afară. În niciun caz 48-72 de ore sau mai multe. Acelaşi lucru şi despre componenta de căldură sau circulaţie. Nu e normal ca zăpada să mai cadă sporadic, dar circulaţia să nu fi fost restabilită pe marile bulevarde şi în aleile puncte obligatorii de trecere, deci să am cetăţeni izolaţi.

În fine, paralizia strategică mi se pare cea mai costisitoare. Reacţiile au fost tardive şi nepotrivite, iar pentru reluarea intervenţiei pentru lichidarea urmărilor unei intemperii moderate a avut nevoie de 36 de ore de la începutul urgiei. Cum să recomanzi oamenilor să stea acasă, în loc să-i mobilizezi, pe ei şi pe toate serviciile publice, pentru a lichida urmările intemperiei din oraş? Cum să nu scoţi instantaneu TOATE resursele administraţiei publice locale, ulterior pe ale statului (era clar că administraţia locală e depăşită) din primul moment, pentru a permite circulaţia pentru serviciile de urgenţă şi pentru capacităţile speciale şi de putere ale oamenilor (maşini 4x4, maşini puternice), respectiv să nu mobilizezi capacitatea pentru restabilirea transportului public, care preia în mod automat toată presiunea în momentele de criză.

În afara unor reacţii particulare şi a unor întrajutorări între vecini, spiritul civic s-a dovedit că lipseşte cu desăvârşire.

Chiar şi în momentul preluării controlului, spuneam la 36 de ore de la începutul blocajului determinat de vreme şi lipsa de prevedere administrativă, iniţiativa s-a dezvoltat lent şi reacţiile au fost încetinite, fapt ce demonstrează lipsa de pregătire a serviciilor publice şi instituţiilor de sprijin pentru intervenţiile în urgenţă, deci nu au fost supuse unor exerciţii de alarmare şi cooperare, respectiv interoperabilitate între serviciile locale şi centrale. Ulterior, când începuse acţiunea concertată a autorităţilor, poliţia oprea maşinile şi dădea amenzi în loc să pună mâna pe lopată şi să sprijine acţiunile autorităţilor. Bunul simţ, dacă nu un plan de contingenţă şi reacţie, trebuia să le spună poliţiştilor de la circulaţie că priorităţile reclamau atunci sprijinul populaţiei şi comunităţii din care făceau parte şi nu reacţii excesive sau enervarea suplimentară a populaţiei, deja nervoasă pe imobilismul autorităţilor.

Nu în ultimul rând, trebuie să privim la reacţiile publice de săptămâna trecută şi din punctul de vedere al societăţii, al comunităţii. Aici lucrurile au demonstrat lipsa de coeziune societală, a spiritului comunitar şi a îndrumării şi cultivării acestui spirit, cel mai important în compensarea efectelor într-un asemenea caz de urgenţă civilă. În afara unor reacţii particulare şi a unor întrajutorări între vecini, spiritul civic s-a dovedit că lipseşte cu desăvârşire. E adevărat, nici pe marii politicieni ai zilei nu i-am văzut în stradă, printre oameni, punând mâna pe lopată, ieşind din maşini şi de lângă bodyguarzi pentru a împinge la o maşină, pentru a lua o creangă şi a pune mâna în sprijinul direct al cetăţenilor. Aici se simte exemplul şi aşa se cultivă spiritul civic.

Nu trebuie uitat că o criză e ameninţare şi oportunitate în acelaşi timp. E ocazia prin care se pot răscumpăra vini vechi, e ocazia cu care prezenţa şi acţiunea ajută în construcţia de imagine. Rudolph Giuliani era bolnav de cancer, anchetat pentru anumite afaceri, abandonat de nevastă la 11 septembrie 2001, dar prin capacitatea de gestionare şi implicare în lichidarea dezastrului de după prăbuşirea turnurilor gemene a devenit Primarul Americii, a candidat la primarele pentru alegerile Prezidenţiale Americane şi şi-a relansat cariera politică pentru 16 ani de revenire în prim plan. E valabil întotdeauna atunci când sunt momente de criză, sunt oportunităţi de a demonstra spiritul organizatoric, capacităţile de lider şi gospodar, forţa psihică de mobilizare şi capacitatea de coagulare a comunităţii. Iar aici şi primarul Chirtoacă, şi premierul Filip, şi liderii politici ai opoziţiei, Năstase şi Sandu, aveau un spaţiu major de manifestare şi probare a capacităţilor şi calităţilor. Mult mai apreciate de cetăţeni, sunt sigur, decât decretele din vârful patului date de Igor Dodon.

Pilonii statului serios: justiţie, servicii, fisc

Fireşte că e o impunitate, în primul rând constituţională, să încerci să esenţializezi o structură fundamentală, un crochiu, o schemă sau, cu atât mai mult, pilonii statului serios, ai statului stabil şi constituit, instituţionalizat. În constituţiile democratice există trei puteri fundamentale în stat, în cazul executivului chiar detaliate pe un Preşedinte şi un Guvern sau un şef al statului cu atribuţii strict reprezentative, cum e cazul în republici parlamentare sau în monarhii constituţionale. Apoi există numeroase instituţii cu caracter constituţional, menţionate în legea fundamentală, toate absolut necesare.

Nu, nu la asta vreau să mă refer, ci la componente ale instituţiilor de natură fundamental executivă, independente politic altfel, care constituie osatura a ceea ce numim stat. Nu înseamnă că celelalte instituţii nu există sau nu sunt la fel de importante. Dar aici suntem şi experienţa practică, funcţională, arată că e nevoie de fix aceste instituţii pentru a dezvolta lucrurile la nivelul statului democratic.

Ei bine, triada de piloni ai unui stat serios e constituită din Justiţie – componenta executivă şi nu puterea în sine, adică Parchetul/Procuratura, sub toate formele ei, „avocatul statului”, responsabil de salvgardarea, apărarea şi reprezentarea intereselor statului împotriva celor ce încalcă legea, respectiv aplicarea politicii penale – serviciile de informaţii – unul, mai multe, după cum e organizată această activitate în statul în discuţie – şi FISC-ul, indiferent de forma sub care e organizată colectarea veniturilor sub forma de taxe şi impozite de către stat. Asta nu înseamnă că Armata şi apărarea statului nu e importantă, sau că Poliţia şi ordinea publică nu e importantă. Toate instituţiile sunt importante. Dar pilonii rămân cei trei, cred eu, fără de care statul serios nu poate funcţiona.

În democraţie, controlul şi echilibrul reciproc al puterilor garantează faptul că cele trei mecanisme de aplicare a politicilor fundamentale ale statului funcţionează şi sunt în limitele prevederilor legale.

Parchet, Servicii de informaţii, FISC: trei componente vitale ale oricărui stat. Unul apără drepturile şi comportamentul penal, altul acumulează informaţia şi o oferă decidenţilor, pe baza principiului nevoii de a cunoaşte, al treilea colectează veniturile statului. Informaţia, banii, organismul punitiv şi de apărare a intereselor penale ale statului. Cineva ar spune că e vorba despre organisme represive. E adevărat, au şi această caracteristică, mai puţin componenta preventivă, dar în democraţie toate aceste instituţii-pilon sunt supuse controlului civil şi politic, având independenţa de acţiune. Parchetul e controlat pe linie ierarhică şi de CSM, dar îl controlează juridic, şi financiarul – puterea judiciară şi Executivul, în timp ce Legislativul adoptă legile după care funcţionează şi pe care le aplică. Apoi Serviciile de informaţii au control executiv şi legislativ, dar şi juridic, oricine putând da în judecată şi putându-şi apăra drepturile în faţa acestui mecanism. În fine, FISC-ul e eminamente executiv, controlat de Legislativ şi de Juridic, în instanţă. Deci, în democraţie, controlul şi echilibrul reciproc al puterilor garantează faptul că cele trei mecanisme de aplicare a politicilor fundamentale ale statului funcţionează şi sunt în limitele prevederilor legale.

În România, primele două componente au fost foarte bine şi pe deplin realizate. Şi Parchetul, şi serviciile de informaţii au fost construite puternice. Uneori prea puternice, dar nu printr-o debalansare extra-constituţională sau extra-legală, ci prin faptul că funcţionează o clasă politică slabă care nu poate domina şi controla suficient aceste instituţii. Şi nu e responsabilitatea lor această realitate. Însă societatea civilă, mass media, justiţia vin să echilibreze balanţa, după eventuale abuzuri sau excese.

În cazul celei de-a treia instituţii, FISC-ul, aici construcţia e incompletă şi nesatisfăcătoare în România. Aducerea venitului către stat, lupta împotriva evaziunii fiscale, colectarea taxelor şi impozitelor funcţionează cel mai prost din UE, ajung doar la 32% colectare. Dacă ar colecta procentul Bulgariei (cu 6% mai mult), România ar avea surplus bugetar. Iar aici situaţia trebuie îmbunătăţită substanţial. Vorba americanilor, „de moarte şi de FISC (IRS, la ei)” nu scapi niciodată. Aşa ar trebui să funcţioneze colectarea taxelor şi impozitelor statului şi în România.

Acum, revenind la Republica Moldova, drumul pe această direcţie e greu. Presupune cunoaştere, profesionalism, legislaţie serioasă, aplicarea ei în litera şi spiritul legii, politică penală solidă, de culegere şi distribuţie de informaţii clasificate, fiscală. Dar mai ales oameni. Oameni profesionişti, pregătiţi, instruiţi, cu experienţă, dedicaţi rolului lor în funcţie publică. Iar de aici poate începe o întreagă discuţie despre problemele strategice, cu adevărat importante, ale societăţii. Aici trebuie soluţii, aici sunt alternativele necesare, bătălia şi competiţia de idei şi soluţii, pentru a putea compensa situaţia curentă. Care şi ea înregistrează progrese vizibile, dar unde încă lipsesc elemente importante pentru ca progresul sau reforma să devină, cu adevărat, concludente.