Pămpălăul jefuit

„Niciun moldovean înţelept - şi un ciuda absurdităţii destinului, au existat sau există şi de aceştia - nu este meritat de moldoveni!“.

Degetul arătător al prietenului care-mi vorbea cu pasiunea omului aflat la ultima răbufnire de revoltă s-a apropiat ferm şi vertical de nasul meu. „Deşi, moldovenii nu sunt chiar singurii în acest sens pe lumea asta…“, şi-a coborât el, cu un fel de îngăduinţă, vocea şi degetul.  

„Slabă consolare. De ce, totuşi, în cazul nostru?“, întreb.

„Pentru că fiecare dintre noi, - zice el - cei care facem o majoritate a populaţiei, ajunge un pămpălău. Unul care,  înainte să ajungă în situaţia de a nu mai avea de ales, de-a fi jefuit de speranţe şi iluzii, se încrede greşit şi orbeşte, de regulă o dată la patru ani, într-un personaj totemic sau altul. Iar apoi cheltuieşte răgazul dintre alegeri minunându-se şi văietându-se cât de naiv putea fi la acea vreme“. 

Îi dau dreptate în fond, deşi am o observaţie. Nu toţi îşi presară cenuşă pe cap pentru greşită alegere şi imprudentă delegare de putere. Unii chiar îşi sparg fruntea la nesfârşit în mătănii la picioarele totemului.
Şi-apoi, unde-o fi moldoveanul înţelept, chiar şi nemeritat de mulţime, tocmai potrivit să îndrume această mulţime spre ceva bun? E încă devreme pentru unul ca el?

Oricum, după ce am fost uns, în acest mod, pămpălău, m-am văzut obligat în această calitate tipică să-mi fac un inventar al pierderilor suferite de-a lungul anilor în urma jafului la care am fost supus cu regularitate. Iese mult şi cu neputinţă de recuperat.

Iluzii şi speranţe, de cele mai multe ori. Atât de multe, încât te vezi nevoit să constaţi că suntem în locul de trai al unei populaţii unde exploatarea naivităţii şi prostiei omeneşti este regele businessului.

La sfârşitul anilor ’80, în timp ce o mulţime alcătuită mai mult din inocenţi revoltaţi îngenunchea sincer, deşi uşor penibil, în faţa unor idoli, şmecheri pragmatici aveau deja gata „schemele“  necesare de a o jefui de visuri şi perspective. Aşa încât, mulţimea de inocenţi s-a trezit peste ceva vreme alcătuită din pămpălăi. La începutul anilor ’90, pămpălăul moldovean nu arăta defel ca atare, pentru că era înarmat şi furios prin tranşeele „independenţei şi integrităţii teritoriale“. Un pic mai târziu însă, scos din uniformă şi hamul de la Kalaşnikov, s-a redescoperit  din nou ca pămpălău, viu sau post-mortem. 

Dar câte-apoi n-au mai urmat! Până azi, când cei care nu sunt pămpălăi bagă inocenţa, iluziile, visurile şi eforturile pămpălăilor get-beget în castele şi decapotabile. Sau în show-uri politice în care tu, ca pămpălău ce eşti, eşti condamnat să urmăreşti, fără a crâcni, modul dizgraţios în care nesimţirea politică te poate coborî pe treptele darwiniste. Aşa încât îţi vine să constaţi, ca într-un cunoscut cântec: „cine a reuşit să-şi păstreze nervii, şi-a prăpădit onoarea“.

Între noi, pămpălăii, mă întreb uneori dacă nu cumva e timpul, totuşi, să nu mai mituim cu voturi, după buna-proasta tradiţie de până acum, pe nimeni. Ci chiar să oferim, cu discernământ,  aceste voturi cuiva despre care chiar credem cu toată puterea minţii că-i mai capabil să stea în fruntea celor care nu mai vor să fie pămpălăi.

Care doresc să fie uniţi cu pasiune, fermitate şi devotament faţă de proiectul de care avem vital nevoie (să recunoaştem cinstit: încă nu suntem gata pentru clubul european, dar ideea europeană ne este vital necesară măcar pentru a ne struni să mai învăţăm ceva…). Şi nu numai pentru alegeri, care, dacă nu vor fi acum, oricum vor fi în curând… 

Aşa încât să avem un nou început, dar care nu este, cel puţin, bazat pe nişte minciuni şi amăgeli… Sau doar pe promisiunea cuiva că se va face luntre şi punte pentru a nu lăsa cuirasatul „Avrora“ să acosteze pe Bâc. 
Aşa încât să nu ne mai amintim cu îngrijorare că am trăit atâta vreme, că mai trăim şi că vom mai trăi în Republica Moldova…   În rest, să ne fie de bine!