Al treilea asediu al Vienei după noua cădere a Bizanţului

Refugiaţi în Serbia

Calea balcanică este larg deschisă în faţa ordiilor musulmane. Bizanţul a căzut după o îndelungată zbatere în mocirla corupţiei. Bulgarii şi sârbii nu fac faţă copiilor lui Alah şi doar coroana maghiară mai încearcă să stăvilească valul invaziei. Valahii de la nordul Dunării nu fac nimic deosebit: boierii se hiclenesc între ei, hăcuindu-se cu poftă. Doar zidurile Vienei sunt ultima speranţă a creştinătăţii.

Condiţiile generale par aceleaşi, fie că vorbim de anii 1529, 1683 sau 2015. După ce nu a reuşit să obţină ştergerea datoriilor, premierul Alexis Tsipras a demisionat lăsându-şi creditorii să aştepte mult şi bine până vor avea un nou partener de dialog la Atena. Între timp, ca la o comandă nevăzută, grănicerii greci nu mai sunt în stare să controleze valul de refugiaţi din Orientul Mijlociu. Sute de mii de oameni fug din calea numeroaselor conflicte cărora nimeni nu le mai înţelege începutul şi sfârşitul – iar Grecia declară că nu poate face faţă acestui val de refugiaţi.

Macedonia este o ţară atât de lovită de probleme mult mai grave încât grănicerii ei se prefac că se opun valului imigranţilor, cel puţin în faţa camerelor de filmat. Serbia este o ţară care nu mai are nimic de pierdut şi nici măcar nu mimează vreun interes în a opri zecile de mii de refugiaţi. Ungaria vrea cel puţin să lase impresia că nu şi-a uitat misiunea istorică de apărare a fruntariilor creştinătăţii şi a ridicat un gard de sârmă ghimpată.

Pe de altă parte, refugiaţii musulmani care traversează Balcanii zilele acestea par destul de bine organizaţi în deplasarea lor. Nu este vorba de o armată cu un sistem logistic, deplasarea lor aminteşte mai degrabă de Cruciada Copiilor – dar există o organizare care nu se vede, dar se simte. Veniţi de la mii de kilometri depărtare, refugiaţii cunosc ca prin farmec rutele şi punctele pe unde se pot deplasa, evitând cu dibăcie orice fel de obstacole naturale. Este un alt fel de invazie, fără arme – dar cu mame ce poartă în braţe copii şi plâng în faţa microfoanelor povestind ororile războiului din Orientul Mijlociu. Dar şi ele sunt soldaţi într-un alt fel de război, un război de imagine în care este exploatată compasiunea.

Europa se află în faţa unei imense provocări. Câţi musulmani mai poate primi? Franţa, Marea Britanie şi Spania au trecut prin spaima atacurilor teroriste declanşate de extremişti musulmani. Chiar sunt obligaţi europenii să îi primească pe aceşti refugiaţi? Nu vorbesc de încâlceala legislativă a tratatelor, mă gândesc din punct de vedere practic ce îi poate convinge pe europeni să plătească pentru întreţinerea a sute de mii de refugiaţi care refuză normele de viaţă occidentale. Refugiaţii de azi nu au de gând să revină în ţara de origine, ei vor să se stabilească în ţările prospere din vestul Europei. Poate că ar trebui să conteze şi părerea gazdelor.