FOTO Colectivizarea în Sălaj - procesul care i-a umilit pe ţărani şi i-a învăţat că furtul este o necesitate: ”O zis popa că de la colectiv am luat, nu am furat”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un proces care a dat peste cap întreaga ţărănime din Sălaj şi care a creat un alt sistem de valori, care legitima furtul, ca metodă de supravieţuire. Este descrierea succintă a procesului de colectivizare, început în 1949 şi finalizat în 1962.

Potrivit istoricului sălăjean Marin Pop, colectivizarea începe cu apariţia Decretului 83, care lichidează resturile proprietăţii moşiereşti rămase după aplicarea Legii agrare din 1945. O astfel de proprietate exista, în Sălaj, în zona Mirşid, şi aparţinea baronului Wesselenyi Ştefan. Comitetul agrar din Mirşid s-a întrunit, potrivit istoricului, în 27 martie 1946, şi a decis exproprierea baronului, pe motiv că acesta s-ar fi refugiat în ţările cu care România a fost în război, condiţie prevăzută de articolul 3 al Legii agrare. Potrivit documentelor vremii consultate de istoric, baronul avea în proprietate 1.452 de ”jugăre” (un jugăr înseamnă 0,5775 de hectare) de teren, comitetul hotărând exproprierea lui în totalitate. Potrivit lui Marin Pop, într-un raport al comitetului local se menţionează faptul că, Wesselenyi Ştefan, „nu a simpatizat cu ţara Rusiei sovietice, chiar a fost duşmanul Rusiei sovietice” şi că „a fost susţinătorul regimului Horthy”.

Colectivizarea propriu-zisă a urmat mai multe etape. ”Mai întâi ţăranii au fost amăgiţi să se înscrie în Întovărăşiri agricole (T.O.Z.-uri). Următoarea etapă a fost transformarea Întovărăşirilor în G.A.C.-uri (Gospodării Agricole Coelctive). Aici intervine munca de lămurire a activiştilor de partid veniţi de la Raion. Ţăranii erau chemaţi, pe rând, la Căminul cultural şi "lămuriţi" să intre în G.A.C.”, explică istoricul. Într- cercetare în teren a fenomenului, Marin Pop a aflat, de la câţiva localnici din localitatea sălăjeană Porţ (comuna Marca), cum puneau activiştii de partid problema.

 "Şi d' aici vinea de la Primărie de la Marca, secretarul sau preşedintele (Sfatului Popular -n.n.), dar mai mulţi de la Şimleu vineau". Duceau câte 4-5 persoane la căminul cultural şi-i ţineau până la 3-4 dimineaţa. La 3-4 nopţi îi chema iar şi-i întreba: "No, nu te-ai gândit. Hai aice şi semnează. Hârtie era pregătită, numa' să semneze". Au întâmpinat o rezistenţă dârză din partea ţăranilor care le spuneau: "Cum domnule să dau pământul, care am muncit atâţa ani, şi părinţii mei o muncit din moşi strămoşi şi io amu să dau pământu' să nu fie al meu?" - rememorează acele vremuri Adrian Tegzeş, un ţăran de 74 de ani, din Porţ.

  Istoricul spune că, pe lângă presiunea exercitată direct asupra ţăranilor, s-au făcut presiuni mari şi erau şantajaţi elevii de liceu, care erau ameninţaţi cu exmatricularea dacă părinţii lor nu se înscriu în G.A.C.: "Ne ameninţa cu copii. Era fata la liceu şi zicea c-o dă afară de la liceu" - povestea Ileana Vereş, o altă vârstnică din Porţ. În plus, muncitorii din întreprinderi erau ameninţaţi că sunt daţi afară din serviciu dacă nu aduc adeverinţă că sunt înscrişi în Colectiv.

Dezbină şi cucereşte!

Potrivit lui Marin Pop, pentru a-i dezbina pe ţărani regimul comunist i-a împărţit în trei categorii: chiaburi sau ţăranii înstăriţi, mijlocaşi şi săraci, iar cotele se impuneau în funcţie de suprafaţa de teren agricol deţinut. Aşadar, greul cădea pe spinarea ţăranilor înstăriţi, catalogaţi cu termenul de chiaburi, pe care noul regim vroia să-i îngenuncheze şi să-i facă să se înscrie în Colectivul adoptat după modelul Colhozului sovietic.

”În ceea ce priveşte colectările sau cotele obligatorii, care trebuiau predate către stat, acestea se făceau la cereale (grâu, secară, ovăz), floarea soarelui, cartofi, carne, lapte de vacă şi de oaie, lână de oaie, cânepă, fân, etc. Aşadar, la toate produsele. Chiar dacă ţăranii nu cultivau un anumit produs, erau obligaţi să-l cumpere de unde puteau şi să se descarce de obligaţia faţă de statul comunist. În caz contrar aveau de suferit.     

 „Cotele se luau la grău, mălai, cartofi, floarea soarelui şi alte boabe … tot, tot, tot. Dacă nu-ţi ajungea la boabe, lua alte boabe şi completa. În loc de mălai, dacă nu lua, că era autoimpunere, obligatorie aşa vinea, autoimpunere, atâta carne …cât de mult ca şi nu poată oamenii da. Cum gândeau ei. Şi fasole, şi porumb, era musai şi dai … Chiar n-am avut odată cinci măji (o ”maje” cântăreşte 100 de kilograme - n.a.) dă floarea soarelui … n-am avut dă unde da. Şi s-o dus tata cu nănaşu meu, cu un nepot de-a lui, c-o fost pruncu sorosî, ei o fost cam mijlocaşi c-o avut şi ei cotă dă floarea soarelui şi la Săcuieni s-o dus după ea. O stat acolo două-tri zîle din decembrie, la început de decembrie, o dormit acolo într-o casă părăsîtă ş-apu o umblat pîn sat sau comună ce îi să cumpere floarea soarelui şi … la gară. Dă aici on pic, 5 măji dă floarea soarelui îi mult volum, floarea soarelui şi o cumpărat şi o dăscărcat obligaţia”, i-a povestit istoricului Iosif Iepure, un localnic din Peceiu, a cărui tată a fost un ţăran înstărit în sat, primar pentru o scurtă perioadă.

Potrivit istoricului, situaţia sa nu a fost singulară în Peceiu. Toţi cei care nu aveau să dea statului un produs trebuiau să meargă să-l cumpere din altă parte, de multe ori de la distanţe mari, pe care le parcurgeau pe jos sau cu căruţa: „Una săptămână am fost în ţară. C-am avut alte boabe (de dat cotă – n.n.), din mac, din mazăre, din luher (trifoi – n.n.), din luţărnă. Dă unde şi am io d-alea ? Cânepă, in una săptămână am fost în Acâş şi-n Beltiug, în Unimăt, în Tăşnad. Io cu o muiere şi cu cinci oamini. Până ne-am achitat cotele. Pă jos ne-am dus. Tăt pă jos, tăt pă linie trenului, că n-am ştiut mere niciunu”, îşi aminteşte Veronica Tuns, intervievată de Marin Pop.

Cotele se luau din toate produsele, după suprafaţa de pământ deţinută. Cei care nu vroiau sau nu puteau efectiv să predea cotele aveau de suferit. În primul rând, li se confiscau toate produsele găsite acasă, inclusiv hainele de pe membrii familiei, pe care le primeau înapoi numai când terminau de achitat cotele.

”În cele din urmă, ţăranii, sub o formă sau alta, au fost nevoiţi să se înscrie în colectiv, ocazie cu care, pe lângă pământ le-au fost confiscate utilajele, boii şi caii, câţi mai erau, deoarece, din cele relatate de informatori, ştiindu-se că până la urmă tot vor fi înscrişi în colectiv, foarte mulţi şi-au vândut caii. Le-au lăsat doar vacile, cu care îşi mai puteau susţine familia. Însă, a fost introdusă o nouă cotă la lapte şi contractările anuale de animale la stat, care erau obligatorii. Ultima etapă a fost cea a unificării tuturor G.A.C.-urilor dintr-o comună, în CAP”, explică istoricul. ”La munca pământului din C.A.P.-uri au rămas, în special, femeile, care au primit "porţie". Dacă nu-şi lucrau porţiile nu primeau lotul de 15 ari acordat "cu mărinimie" de statul comunist. Sunt persoane care ne-au relatat că lucrau şi două porţii pentru a primi 30 de ari de lot, care era, de obicei, situat acasă, în intravilan. La munca "porţiei" primite de la C.A.P. erau angrenaţi şi bărbaţii angajaţi, care după orele de serviciu îşi ajutau soţiile”, completează Marin Pop.

Un astfel de sistem, care i-a adus pe ţărani în stadiul de muritori de foame, a creat un fenomen: fiecare a căutat metode şi căi de a fura de la CAP-uri, furtul fiind, de altfel, una dintre puţinele modalităţi de supravieţuire în condiţiile în care statul comunist lua până şi ultima bucată de pâine de la gura ţăranilor.

Istoricul spune că, de obicei, nu erau prinşi cei care aduceau cu carul, ci ţăranii care îndrăzneau să fure câţiva ştiuleţi de porumb pentru hrana păsărilor din curte. În Porţ, spre exemplu, unele femei au fost avertizate, altele amendate, sau puse la "Gazeta de perete", existentă la sediul Miliţiei din Marca. Au fost, însă, şi câteva cazuri în care femeile prinse că au furat de la C.A.P. au executat 6 luni sau un an de închisoare la locul de muncă.


Despre furturile de la CAP, considerate de ţărani drept soluţii legitime de supravieţuire,  a scris în jurnalul său şi Alexa Paşca, un fost deţinut al regimului comunist,  care a făcut cini ani de detenţie în închisorile din Gherla şi Poarta Albă, la colonia de deţinuţi politici “Peninsula” din Dobrogea, unde a lucrat la construcţia canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu el a stat de vorbă, înainte de a muri, sociologul zălăuan Gheorghe Şişeşteanu, trecut, şi el, între timp, la cele veşnice. Relatările lui Paşca vizează întâmplări petrecute în satul Aluniş, după 1971.

”Prin sat era o atmosferă ca în zi de lucru, toată lumea alerga în toate părţile fiind culesul porumbului şi mulţi au mers la grajdurile CAP ca să-şi ia partea pentru lucru, dar era o nemulţumire generală, era mai greu decât pe vremea boierului, căci atunci ţăranul dacă lucra la boier ştia de la început cât primeşte, dar la CAP omul muncea dar niciodată nu ştia ce drepturi are după această muncă. Acest fapt a făcut ca în popor să apară un spirit de furt. Toţi furau din hotar, pe ce puteau pune mâna, având sădit în suflete acest sentiment că numai dacă furi atunci ai, altfel rămâi cu munca”, explică fostul deţinut, citat de sociolog.

”Acest sentiment a făcut ca în ziua de 29 octombrie 1977, când s-a cules porumbul la CAP, mulţi, adică ce mulţi, că aproape toţi oamenii care au cules, au dus saci cu porumb pe la casele din marginea satului, dar prinzând de veste autorităţile, în frunte cu primarul Opriş Emil şi miliţia au venit şi făcând control şi găsind saci cu porumb, i-au confiscat. Duminică, 30 octombrie, dimineaţa, mulţi oameni pe care nu-i găsise miliţia seara, nu au avut răbdare ca să lase porumbul acolo unde l-au ascuns, au mers chiar în timpul când era slujbă la biserică ca să-l aducă, dar cum miliţia tot pândea, pe mulţi i-a prins. La câtva timp după aceea au fost chemaţi la Sfatul Popular, unde au fost judecaţi, aplicându-li-se diferite amenzi, ajungând  chiar până la 800-1000 de lei. Toate acestea de mai sus au fost generate de starea de nesiguranţă în care trăieşte ţărănimea în aceste timpuri, după ce proprietatea personală asupra pământului a fost desfiinţată. Acuma ţăranul care muncea pământul ar fi mulţumit dacă i s-ar da 1/3 din producţie… dar nu li se dădea, mai ales aici la noi. Acest sistem nu corespundea vieţii, nu se putea administra fără ca să se facă abuzuri”, scria, în jurnalul său, Alexa Paşca.

De altfel, furtul nu era considerat păcat nici de preoţi, care înţelegeau disperarea ţăranilor care se vedeau fără strictul necesar supravieţuirii. "De la colectiv nu să fura, să lua. Că io m-am spovedit la popa şi i-am zîs: Părinte am furat! Şi-o zîs popa că de la colectiv am luat, nu am furat", povesteşte o bătrână din Porţ.  

Citeşte şi Minciunile istoriei: cum a fost "pictat" Corneliu Coposu drept un mare moşier şi un trădător de ţară

Cele mai mari minciuni din manualele de istorie comuniste. Ce am învăţat greşit despre Ceauşescu, Burebista, Ştefan cel Mare şi Casa Regală


 

Zalău



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite