Momentul istoric al grevei de la Comisia Europeană a Dunării, din iulie 1920. Răscoala muncitorilor şi tactica de intimidare fără precedent

Greva din 1920 s-a desfăşurat în condiţiile avântului general revoluţionar din România din acei ani şi, concomitent, ale situaţiei deosebit de dificile prin care trecea Comisia Europeană a Dunării în acea perioadă.

Precedate de o grevă importantă a piloţilor, desfăşurată încă din anul 1888, grevele personalului Comisiei Europene a Dunării au luat amploare în perioada dintre cele două războaie, ca un rezultat direct al înrăutăţirii condiţiilor lor de viaţă, într-o epocă în care Comisia întră într-o ireversibilă criză de natură politică, organizatorică, tehnică şi financiară.

Înainte de a intra în grevă, muncitorii permanenţi de la atelierele de reparaţii navale de la Sulina ale Comisiei şi echipajele navelor au înaintat, la 20 şi 24 mai 1920, petiţii colective, cu conţinut aproape identic, exprimându-şi principalele revendicări, care constau în: majorarea salariilor, plata diferenţiată a orelor suplimentare, ziua de muncă de 8 ore, concedii anuale de 15 zile, plata indemnizaţiilor de încălzire, asistenţă medicală gratuită şi ajutoare în caz de boală, se arată într-un document păstrat în Arhivele Statului Galaţi.

Greva a început la Sulina

În urma refuzului Comisiei de a le satisface revendicările, al 5 iulie 1920 a început la Sulina greva, care a cuprins marea majoritate a personalului muncitor al Comisiei, respectiv muncitorii de la ateliere, echipajele navelor, piloţi, paznicii de far În prima zi a grevei, Căpitănia portului a luat măsuri pentru înlocuirea greviştilor de la faruri şi de pe navele Căpităniei cu militari puşi la dispoziţie de comandamentul local şi s-a adresat în acelaşi scop comandantului unei vedete britanice aflate în port, care însă i-a refuzat concursul. Greva a durat 10 zile, greviştii refuzând categoric să reia lucru până când nu vor obţine angajamente precise în problema fundamentală, adică majorarea salariilor. Comisia refuza cu îndârjire să-şi asume obligaţii precise, sub pretextul că nu doreşte să hotărască sub presiune.

Acţiune de intimidare

La 15 iulie 1920 a sosit la Sulina, delegatul României, Conţescu, care a adus la cunoştinţă greviştilor deciziile Comisiei: hotărârea asupra majorării salariilor va fi luată numai după încetarea grevei, zilele de grevă nu vor fi plătite, se acordă o gratificaţie specială care nu au participat la grevă, în caz de continuare a grevei, se va cere mobilizarea imediată în armată a greviştilor cetăţeni români şi expulzarea celor de alte cetăţenii. “Nu am admis  nicio discuţie contradictorie. Aceste declaraţii ferme au fost făcute pe tonul cel mai rece şi au dat rezultatele sperate. Lucrul a fost reluat astăzi (15 iulie) la orele 13,00 la toate serviciile”, scrie C. Conţescu.

“Modul de acţiune al lui Conţescu, tentativele sale de intimidare, care urmăreau mai ales o victorie făţişă, fie şi formală, asupra greviştilor, se explică, cel puţin în parte, şi prin faptul că la 2 august 1920 urma să se deschidă la Paris Conferinţa Internaţională a Dunării”, spune istoricul Alexandru Duţă într-un material despre acest moment mai puţin cunoscut al mişcării muncitoreşti din ţara noastră.

Concediat pentru instigare la grevă

La 2 iunie 1921, o petiţie colectivă, din partea  a 348 “membrii ai personalului inferior” a fost înaintată de delegaţii acestora Comisiei. Petiţia cuprindea 12 puncte, din care ultimul prevedea “recunoaşterea grupei noastre muncitoreşti” şi purta ştampila “Uniunii Breslelor Marinarilor”. Revendicările cuprinse în petiţie nu au fost satisfăcute, iar la 24 octombrie Serviciul Tehnic raporta că Velciko, unul din cei patru delegaţi semnatari ai petiţiei , fochist temporar pe draga “Dimitrie Sturdza” a fost concediat “pentru instigare la grevă”. Tulburările au continuat şi în anul următor. La 20 martie 1922, echipajul dragii “Percy Sanderson” “…s-a făcut vinovat de un act de gravă nesupunere…” refuzând să descarce în Portul Galaţi cărbuni pentru iahtul “Carolus Primus”, fapt care determină Comisia să dea o circulară către întreg personalul atrăgând atenţia că “nu va înceta în viitor să reprime cu energie orice manifestare colectivistă de nesupunere”.

Atitudinea Comisiei s-a concretizat prin refuzul sau tărăgănarea tratării problemelor de fond, arborarea unei aroganţe ostentative  faţă de propriul personal şi ameninţarea cu forţa.