Regina Maria, călător în Delta Dunării: „Lipovenii, molâi uriaşi cu părul bălan, cu bărbile în floarea mierii, care poartă cămăşi roşii, fluturând ca nişte maci“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regina Maria a României a compus în timpul Primului Război Mondial un poem în proză intitulat „Ţara pe care o iubesc“, o carte de vizită a României, de la Cotroceni la Dunăre şi la Marea Neagră.

Un întreg capitol din cartea „Ţara pe care o iubesc“ este dedicat Dunării şi Deltei Dunării. Regina Maria descrie ţinutul virgin românesc şi oamenii de aici mai frumos decât cel mai iscusit condei de scriitor. „Dacă nu sunteţi obosiţi de rătăcirile mele de la şes la munte, v-aş duce puţintel colo jos, pe ţărmul Dunării, acel râu mare şi nobil care este una din mândriile ţării. Apele nu-s chiar aşa de albastre cum spune cântecul, dar sunt largi şi curg măreţ, ducând atâtea corăbii, rostogolindu-se pe lângă atâtea şi atâtea oraşe“, începe regina descrierea.

„Am plutit în toată întinderea ei, câtă se ţine de o singură ţară, de la Porţile de Fier până la acea ciudată regiune plană care este gurile ei. Un ţinut de lacuri şi de mlaştini şi de ape veşnice, de canaluri şi de trestii şi de bătrâne sălcii, un ţinut care pe alocuri face pe cineva să se gândească la ce va fi fost înainte ca apele să fie despărţite de uscat. 

Nu am hărţi precise în minte cu aceste ape complicate, dar văd totul în imagini, ca un drum al meu. Am sclipiri bruşte în mintea mea cu locuri ce-ţi încântă ochii, nesfârşite întinderi de apă, jocuri de lumini şi umbre. 

Revăd silueta unui copac singuratic ce părea un suflet pierdut în ceaţă, sau o turmă nesfârşită de bivoli de apă ce mergeau restrânşi pe o fâşie îngustă de pământ, iar trupurile lor voluminoase reflectându-se în apa de lângă ei.

Mai revăd cai albi, rătăcitori cu coama lor sclipitoare în soare asemena sidefului, multe mlaştini acoperite, deschizându-şi larg petalele ca de zăpadă pentru a privi cerul. În vaporaşul nostru, ne evaporăm în jurul Dunării şi vizităm multe locuri prospere, până ajungem aici unde era atâta linişte încât aveai impresia că ai ajuns la capătul lumii. Când mă gândesc la aceste ţinuturi, mă năpădesc sentimente pure, de vis, şi pentru un timp reuşesc deoparte gândurile de lupte şi certuri.

Aceasta este de fapt lumea sălciilor ce se găsesc cu miile şi care domnesc peste aceste ţinuturi şi pot creşte acolo unde niciun copac nu se poate ridica. În sezonul ploios, atunci când terenul este inundat, ele stau „cu apa până la genunchi“, cu trunchiurile lor mici de abia văzându-se. Am vâslit cu orele de-a lungul canalelor conturate de sălcii, a umbrelor frunzişului copacilor din lacurile atât de vaste ce se aseamănă cu marea. 

E şi o lume de făpturi înaripate, căci toate felurile de păsări se sălăşluiesc în mijlocul acestor bălţi. Când apele sunt înalte, poţi străbate cu luntrea prin umbra pădurilor înecate, care în anume timpuri sunt pline de viaţa păsărilor ce-şi clădesc cuiburile: raţe sălbatice şi pescăruşi, cocori suri, albi şi bruni, păsărele cu pene scumpe, solemni vulturi tăcuţi şi păsări de pradă de toate felurile. Babiţe stângace, cu mersul încet, se cuibăresc în nămol alături cu lebede sălbatice, care la lăsarea serii plutesc din aripi încete, aducând înapoi în minte basmele lui Andersen.

Lipovenii: molâi uriaşi cu părul bălan

În cea mai mare parte, pescarii sunt lipoveni, ruşi dintr-o anume sectă. Molâi uriaşi cu părul bălan, au un tip care nu se schimbă niciodată. Pretutindeni îi cunoşti după ochii lor albaştri, după bărbile lor în floarea mierii şi după cămăşile lor roşii care se văd pretutindeni fluturând ca nişte maci gigantici în luntrile lor negre cu fundul plat.

Îmi mai aduc aminte de o primire minunat de pitorească undeva, prin aceste părţi pline de vis ale Dunării. Iahtul nostru se oprea odată cu seara în paşnicele ape largi ca ale unui lac. Soarele se apropia de marginea zării. O moschee albă ca zăpada, cu sprintenu-i turn sârguindu-se către ceruri, se răzima de fondul tabloului ca duhul unei clădiri, enigmatică şi plină de taină ca o rugăciune în liniştea serii.

regina maria

Figura din Cartea sfinţilor

Cu miile ţăranii vâsliseră în luntrile lor ca să ne întâmpine. Râul părea viu de atâta lume. Şi, cum ţăranii se îmbrăcaseră în culorile cele mai vii, apa semăna cu o grădină de flori enorme care se strângeau cu toatele spre acelaşi punct.


Era un vuiet de glasuri, o fluturare de luminoase năframe, strigăte de bucurie şi zgomot şi un zumzet al aţâţării sufleteşti. Luntrele erau vesel împodobite cu flori, unele dintre care căzuseră în apă, şi aceasta le ducea înainte pe valurile ei, tăcut, hoţeşte.

Iahtul nostru se oprise. Mărunta flotă de luntre se grămădi spre noi, plină de bărbaţi, de femei şi de copii de toate neamurile, dar mai ales lipoveni, ale căror femei poartă cele mai strălucitoare cituri pe care le-a ţesut vreodată războaiele. Deodată, din acestă fluturare, mişcare, se desfăcu, având la cârmă în picioare o figură curioasă. Înalt, într-un lung veşmânt negru, un om cu crucea în mână, un om cu părul lung, care strălucea ca un metal brumat în lumina ce pierea. O uimitoare figură care ar fi putut să iasă dintr-o legendă – o figură care ţinea de Cartea sfinţilor.

Această ciudată fiinţă atinse iahtul nostru. El nu vorbea vreo limbă ce am fi putut înţelege, dar îmi întinse crucea să o sărutăm, binecuvântându-ne întru aceasta cu dulci cuvinte ruseşti. Ori încotro se duce, mergeau cu dânsul doi ţărani în cămăşi rioşii, cântând fiecare imnuri, adânci şi sonore le erau glasurile, ridicându-se solemn spre ceruri. Unul duce ao căţuie pe care o mişca încoace şi încolo, celălalt apăsa pe inimă o Biblie, o Biblie cu paftale de argint…“

În vremurile grele ale Primului Război Mondial, Regina Maria a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor. Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte şi să le insufle curaj şi celor plecaţi de acasă, şi celor rămaşi sub duşman.

Aşa s-a născut sfâşietorul poem în proză „Ţara pe care o iubesc“, din pasiune, din datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi: palatul şi mânăstirea Cotroceni, castelul şi pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, mânăstirile şi culele din Vâlcea, gurile Dunării, ţărmurile Mării Negre şi ruinele aşezărilor antice. Regina era Maria, o prinţesă născută într-o ţară îndepărtată, care a reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, România, se arată în prefaţa volumului apărut la editura Humanitas. 

Vă mai recomandăm:
 

Insula Şerpilor, rana deschisă a României, de la stăpânirea bizantină la cea a „Sublimei Porţi“. Detalii din culisele faimosului proces de la Haga

Cadrilater, istoria ascunsă a unor graniţe semnate cu sânge - pământul românesc smuls Dobrogei de Marile Puteri

Misterele „cuibului“ Reginei Maria din Balcic. Cât de fermecător este tărâmul unde regina şi-a lăsat inima: „Locul acesta mă aştepta pe mine“

Anatole Magrin, primul care a surprins Constanţa în imagini. Istoria fascinantă a celui care a fost fotograful regelui Carol I

Dobrogea, cel mai frumos pământ al României - botezată după un slav

  

   

Tulcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite