Misterul tablourilor dispărute de la Politehnică. Au rezistat erei ceauşiste, nu şi democraţiei

Tablourile de la Facultatea de Construcţii au fost dispărute timp de 20 de ani. Ele au fost descoperite în podul clădirii, în urma unor reparaţii la acoperiş.

În timpul comunismului, o sală a Facultăţii de Construcţie din Timişoara a găzduit portretele tuturor rectorilor pe care Politehnica, prestigiosul institut de învăţămân, l-a avut, de la înfiinţarea din 1920 până în anul 1981. Era o perioadă în care singurele portrete acceptate de regim erau cele ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu, cu toate acestea, cineva şi-a asumat să expună aceste tablouri cu rectorii. Este vorba de Coleta de Sabata, singura femeie rector din istoria Universităţii Politehnica, funcţie pe care a deţinut-o vreme de opt ani, în perioada 1981-1989.

Povestea tablourilor rectorilor începe însă mult mai devreme, pe când Coleta de Sabata era doar o simplă asistentă universitară.

„În 1957, după terminarea facultăţii, am avut ocazia să ajung preparator principal la Catedra de Fizică a Univeriversităţii Politehnica. Apoi am devenit asistent, profesor şi şefă de catedră. Dar în anii 60 eram un simplu asistent, când am ajuns într-o vizită de lucru la Iaşi. Acolo am văzut o sală de foarte frumoas aranjată, cu pereţii îmbrăcaţi în lemn. Am visat atunci la aşa ceva şi la universitatea noastră. Visul s-a putut transforma în realitate în anii 80, după ce am devenit rector”, îşi începe povestea Coleta de Sabata.

Într-o lume a bărbaţilor, Coleta de Sabata a încercat să aducă şi un strop de frumuseţe şi sensibilitate la „Poli”. Aşa că s-a gândit că în sala frumos amenajată după modelul văzut la Iaşi să fie decorată cu portretele tuturor rectorilor de până atunci. Ar fi fost un gest frumos faţă de oamenii care au cotribuit la făurirea unuia dintre cele mai importante branduri din Banat.

Coleta de Sabata şi pictoriţa Judith Nagy
   

„Au apărut imediat o serie de probleme. Nu aveai voie să pui tablouri pe pereţi, nu puteam face cheltuieli din banii de la universitate pentru aşa ceva, pentru că aveam nevoie de aprobări. Dar nu puteam cere bani pentru aşa ceva. Aşa că singura variantă era să mă adresez prietenilor”, continuă Coleta de Sabata. Timişoreanca era prietenă din coplărie cu o pictoriţă, Judith Nagy, de la Arad. Ei i-a povestit despre dorinţa de a avea portretele rectorilor.

La acea vreme avea de realizat 16 portrete. Şi-a rugat prietena să o ajute, cu amendamentul că nu are bani să plătească. „Ne-am născut practic în aceaşi casă, eram prietene bune. Tatăl doamnei Nagy era un medic ginecolog care a avut grijă să vin şi eu pe lume, chiar dacă eu nu prea vroiam. El a luat un forceps, mi l-a fixat pe cap şi a tras. Este familia cu care am crescut, la Arad. Era o familie de distinşi intelectuali. Mama lui Judith era o pictoriţă celebră care a făcut parte din Şcoala de pictură de la Baia Mare. Astfel că Judith, care era portretistă, a fost de acord să facă picturile, iar singura dorinţă a ei a fost să o ajut dacă pot cu procuratul materialelor”, a mai spus timişoreanca.

Odată tablourile realizate a venit şi momentul ca ele să fie expuse în Sala mică de senat. „Am zis că îmi asum acest lucru. Mi-am imaginat o tactică. Dacă mă va întreba cineva, am să spun că nu ştiam că am nevoie de aprobare. Am pus tablourile pe pereţi fără să spun nimic la nimeni”, a mai spus Coleta de Sabata.

Cum-necum, în plină eră ceuşistă, tablourile au rezitat fără să atragă oprobiul nimănui. A venit însă Revoluţia din 1989, odată cu ea şi libertăţile pe care românii nu prea ştiau cum să le gestioneze. Interesant este că dacă în timpul comunismului tablourile au rămas pe perete, în democraţie ele au dispărut. 

„Într-o bună zi, mă uit pe pereţi şi văd că au dispărut rectorii. M-am întrebat cine ar fi putut să fure tablourile cu aceşti domni serioşi. Unde sunt? Am început să întreb în stânga şi în dreapta, nimeni nu ştia. Toţi au dat din colţ în colţ şi nici urmă de tablouri”, îşi continuă povestea Coleta de Sabata.

Când nimeni nu se mai gândea că tablourile ar putea să mai apară, într-o vară ploioasă, acoperişul clădirii a avut nevoie de reparaţii, pentru că picura înăuntru. Meşterii veniţi să repare acoperişul au avut parte de această descoperire. Au găsit cele 15 tablouri aruncate într-un colţ. Erau într-o stare deplorablă. Au stat atâţia ani în condiţii improprii, în căldură, frig, umezeală şi praf. Coleta de Sabata a fost fericită că tablourile ei au reapărut.

„Primul meu gând a fost să refacem tablourile. M-am dus din nou la Arad, la prietena mea. Pe lângă restaurarea vechilor tablouri i-am spus pictoriţei că trebuie să mai facă cinci tablouri şi cu rectorii care au ocupat acest statut până în zilele noastre. Iniţial a spus că e mai simplu să picteze un tablou nou decât să le restaureze pe cele care au avut de suferit. Şi desigur, i-am că nu putem plăti nici de acestă dată. Judith mi-a cerut din nou materiale”, afirmă Coleta de Sabata.

Aşa se face că pe lângă cele 16 portere, care au fost restaurate cu migală şi cu materiale de ultimă oră, pictoriţa Judith Nagy a mai avut de făcut porterele rectorilor Coleta de Sabata, Radu Vlădea, Alexandru Nichici, Ioan Carţiş şi Nicolae Robu, acesta din urmă fiind ales primarul Timişoarei în 2012.

Rectorii şi-au admirat portretele

După un an de muncă, Judith Nagy a terminat lucrările care, apoi, au fost expuse din nou la Facultatea de Construcţii din cadrul Universităţii Politehnica din Timişoara. 

Rectorii Politehnicii din ultimii 30 de ani 

Sobrii profesori şi oameni de ştiinţă care au fost rectori la Universitatea Politehnică în decursul istorie de 94 de ani şi-au reluat locurile pe care le merită. 

Pentru acest moment s-a organizat şi un vernisaj al expoziţiei la care au participat rectorii din ultimii 30 de ani, care au avut ocazia să admire şi să comenteze tablourile cu portretele lor.

Coleta de Sabata are astăzi 80 de ani şi rămâne singura femneie rector care a condus destinele Universităţii Politehnica.

“Am condus Universitatea Politehica în perioada în care a fost cel mai rău. Am dus două legislaturi în anii 80. Am considerat că eu am dus-o cel mai rău dintre toţi rectorii. Nu a fost uşor să conduc 15.000 de studenţi şi 2.000 de angajaţi într-o perioadă în care lipsurile erau multe”, îşi aminteşte Coleta de Sabata.