Viaţa nefericită a soţiei lui Cuza. Şi-a găsit mulţumirea în acte de binefacere

Viaţa nefericită a soţiei lui Cuza. Şi-a găsit mulţumirea în acte de binefacere

Elena Cuza a rămas lângă domnitor în ciuda infidelităţilor acestuia

Elena Cuza a fost Prima Doamnă a Principatelor Unite. Viaţa sa a fost marcată de suferinţa cauzată de infidelităţile soţului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Elena a văzut lumina zilei la 17 iunie 1825, la Iaşi. Tatăl ei era postelnicul Iordache Rosetti, fiul marelui vornic cu acelaşi nume, de la care moştenise moşia Soleşti, în Vaslui, iar mama, Ecaterina, era fiica logofătului Dumitrache Sturdza, care în timpul revoluţiei de la 1821, împreună cu întreaga familie, s-a refugiat la Cernăuţi, unde a stat doi ani, perioadă în care a avut loc şi căsătoria celor doi.
 
Ecaterina era autoritară cu copiii săi şi nu le îngăduia niciodată nici cea mai mică lipsă de bună cuviinţă. Pentru că soţul ei suferea de o boală de inimă, ea luase în mâini toate treburile şi era recunoscută drept stăpână. 
 
„Elena îşi va petrece primii ani ai copilăriei la moşia Soleşti, alături de ceilalţi patru fraţi, sub directa supraveghere a mamei sale, Ecaterina. Anii şcolarităţii îi va face cu profesori particulari, la conacul unchiului său, Constantin Sturdza, de la Şcheea, împreună cu verii săi şi apoi la bunicul
 
Dumitrache Sturdza de la Miclăuşeni era posesorul unei impresionante colecţii de manuscrise şi documente. La 15 ani revine la Iaşi, unde familia sa deţinea o casă, şi conform obiceiului vremii este prezentată în cercurile protipendadei capitalei Moldovei, din vremea domnitorului Mihail Sturdza. Tot ceea ce vedea în jurul său era cu totul neaşteptat, pentru adolescenta crescută atât de autoritar de părinţi şi care nu-şi putuse dezvolta adevărata personalitate.
 
„Curiozitatea şi dorinţa de necunoscut o împingea înainte spre acest mediu cultural efervescent al Iaşilor, anilor’40, dar firea temătoare o reţinea în multe împrejurări, lăsând-o pradă visurilor romantice, adolescentine. (...) Fără a fi o frumuseţe, tânăra Elena se remarca prin simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate. Avea ochi mari, negri, sprâncene pronunţate, faţa ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare la mijloc, după moda vremii. În această perioadă îl cunoaşte pe Alexandru Cuza, posibil în casa Didiţei Mavrocordat, al cărei soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuénim din Iaşi sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino. Oricum, un prilej deosebit l-a constituit îndoita nuntă a Pulheriei Rosetti- Cantacuzino cu Constantin Moruzzi şi a Pulheriei Rosetti – Bălănescu cu Vasile Cantacuzino“, notează istoricul Oltea Răcanu Gramaticu din Bârlad, în lucrarea „Doamna Elena Cuza“.
 
Alexandru Ioan Cuza şi-a arătat interesul pentru Elena şi datorită legăturilor de rudenie ale acesteia cu cei care conduceau Moldova. S-a căsătorit cu Elena Rosetti la 30 aprilie 1844, în biserica de pe domeniul postelnicului Iordache Rosetti din Soleşti. Evenimentul a avut loc într-un cerc restrâns. La vremea respectivă, Alexandru Ioan Cuza era judecător. 
 

S-au mutat la Galaţi

 
Îndatoririile l-au determinat pe Alexandru Cuza să părăsească moşia de la Soleşti şi să se mute la Galaţi, unde tânăra pereche a locuit în casele postelnicului Ioan Cuza. Greutăţile pentru Elena aveau să apară curând după căsătoria cu Alexandru, care începuse să se dedea aventurilor cu diferite femei. „Doamna Elena a înfruntat cu stoicism toate ingratitudinile provocate de un soţ care şi-a dovedit de multe ori, mai ales în tinereţe, slăbiciunile pentru sexul frumos.
 
Datorită educaţiei severe primită de la mama sa, Elena avea o fire cu totul opusă soţului ei, fiind domoală, timidă, lipsită de încredere în forţele proprii, cumpănită şi retrasă, găsind consolare în citit şi treburile casei, mai ales că socrii erau mereu plecaţi la Iaşi sau la moşia de la Bărboşi, de lângă Huşi, iar Alexandru era pasionat de treburile de la judecătorie. Vizitele celor de acasă erau o adevărată bucurie în această viaţă monotonă pe care o ducea tânăra soţie“, arată istoricul din Bârlad.
 

Ajutat de soţie să evadeze

 
În toamna anului 1845, Cuza a demisionat din funcţia de preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui, fiind preocupat de mişcările sociale împotriva regimului despotic al domnitorului Mihail Sturdza. A fost nevoit să renunţe la proiectata călătorie la Odessa, în Grecia şi Turcia, menită să amelioreze boala sa de astm şi să aline suferinţele soţiei care-şi pierduse de curând bunica şi tatăl, ca urmare a arestării membrilor din conducerea „Asociaţiei Patriotice”. În vara anului 1846, soţii Cuza au plecat la Paris, pentru a avea o întâlnire cu reprezentanţii „Asociaţia Studenţilor Români”, pentru pregătirea unei revoluţii. 
 
În 1848, Cuza figura pe lista celor 13 revoluţionari arestaţi pentru că era consideraţi „foarte periculoşi”. Aceştia au fost duşi la Galaţi, îmbarcaţi pe Dunăre şi de la Măcin, urmau să fie preluaţi de turci spre Constantinopol. „Şase din grup, printre care Alexandru Ioan Cuza şi Manolache Costache Epureanu, reuşesc, în urma intervenţiei energice a Elenei Cuza, care a cumpărat cu bani grei vigilenţa marinarilor, să evadeze în drumul pe Dunăre, spre Măcin, şi cu sprijinul consulului englez din Galaţi, Cuningham, să se refugieze la omologul său din Brăila. După câteva săptămâni, cu paşapoarte false, vor pleca cu vaporul „Frantz” pe Dunăre până la Pesta. De aici Alexandru Ioan Cuza s-a îndreptat spre Transilvania unde a luat parte la marea adunarea de la Blaj, care marca începutul revoluţiei românilor ardeleni. În a doua jumătate a lunii mai îl găsim pe Cuza la Viena, apoi la Cernăuţi, integrat programului Comitetului Revoluţionar Moldovean. Din corespondenţa lui Alexandru Ioan Cuza cu prietenul său Iordachi Lambrino reiese că nu avea ştiri despre soţie, rămasă la Galaţi. Elena Cuza reuşeşte cu greu să facă rost de bani, şi înfruntând pericole de ordin politic, periclitându-şi sănătatea, în condiţiile în care Moldova se confrunta şi cu o gravă epidemie de holeră, căreia îi căzuse victimă la 17 iunie 1848, socrul său, postelnicul Ioan Cuza, ajunge la Cernăuţi unde-şi va întâlni soţul. Pentru scurt timp, deoarece Cuza pleacă în exil, iar Elena revine în ţară“, menţionează Oltea Răcanu Gramaticu.
 

Revin în ţară sub conducerea unui nou domnitor


Cei doi reuşesc să se întâlnească mai târziu la Cernăuţi şi pleacă împreună la Viena, şi apoi la Paris. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, determină revenirea în ţară a lui Cuza. „Lipsa accentuată a banilor, o determină pe Elena să plece spre ţară, iar pe Alexandru la Constantinopol. La începutul lunii iunie 1849, Alexandru îşi revede soţia şi pe Iordachi Lambrino în capitala otomană, pregătindu-se pentru revenirea în ţară. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, cu idei liberale, susţinător al Unirii, îi va încredinţa lui Cuza, în decurs de câţiva ani, o serie de posturi de răspundere: preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne, pârcălab de Covurlui“, se prezintă în lucrarea „Doamna Elena“.
 
Căsătoria sorei mai mici a Elenei Cuza, Zoe, cu bunul prieten al lui Alexandru Ioan Cuza, Iordachi Lambrino, a fost un moment de apropiere dintre cei doi soţi. Cu toate acestea, Elena nu participa la petrecerile prelungite din anturajul soţului, preferând moşia părintească de la Soleşti sau a socrilor
de la Bărboşi.
 

Moartea surorii Zoe 

 
Moartea Zoei Lambrino, sora sa, la naşterea celui de-al treilea copil, în prima parte a anului 1858, o va marca pe Elena. Aceasta îi scria surorii sale înainte de tragicul eveniment şi îi mărturisea că era gata să se sacrifice în locul ei din cauza vieţii nefericite pe care o avea: „Dacă ar fi cineva să moară, ar trebui să fiu eu, fiindcă nu am de ce mai trăi, viaţa îmi este o adevărată povară”.
„Timp de trei luni, Elena a stat la conacul de la Banca îngrijind cu dragoste pe cei trei nepoţei, cât şi de treburile gospodăreşti. Această viaţă simplă în mijlocul familiei cumnatului ei, îi trezea sentimente materne deosebite de duioşenie, căldura căminului de care dânsa era lipsită în mare măsură. Dar destinul îi va oferi un alt rol, pentru care Elena nu era pregătită“, arată Oltea Răcanu Gramaticu. 
 

Principesa Elena Cuza 

 
Alegere ca domn al lui Alexandru Ioan Cuza la 5 şi 24 ianuarie 1859 de către Adunările Elective a celor două Principate a dus-o pe Elena în postura de a deveni Prima Doamnă a ţării, iar pe Alexandru primul domn al Principatelor Unite. 
 

 
„Lumea se adună pe stradă şi plângea de bucurie. Casa noastră era a tuturor... De dimineaţă până seara defilau cu miile şi erau slăviţi şi preamăriţi, căci Cuza era iubit în Iaşi şi cunoscut ca un om bun, bun din cale afară”, spunea Elena Cuza despre evenimentul istoric. 
 
Îşi urmează soţul la Iaşi şi, apoi, la Bucureşti, unde începe activităţile principesă. A organizat audienţe în fiecare zi de luni şi a început să se ocupe personal de şcolile din Moldova. De asemenea, a susţinut reeducarea populaţiei sărace. Ea îşi va canaliza energiile pentru sprijinirea politicii reformiste, de modernizare a structurilor interne şi de lărgire a autonomiei. Şi-a secondat discret soţul, refuzând popularitatea. 
 

Apariţia Mariei Obrenovici

 
Apariţia în viaţa soţului ei a Mariei Obrenovici, fiica cea mai mare a boierului antiunionist Costin Catargi, care era interesată să-i ia locul lângă cuza a determinat-o pe Elena să se refugieze la Paris. „Mâhnită de ingratitudinea soţului, Elena petrecu cea mai mare parte a anului 1860 la Paris, având aproape pe fratele său Theodor care îşi termina studiile în metropola franceză, şi pe cei doi nepoţi Lambrino, care-i mai alungau depresiile şi o înviorau. Citea foarte mult, vizita muzee, expoziţii, magazine, ţinea legătura cu câţiva intelectuali stabiliţi la Paris şi se interesa de tot ce se petrecea în ţară. (...) Reuşi să fie primită într-o audienţă intimă, chiar, de împăratul Napoleon al III-lea şi împărăteasa Eugenia, care se arătau interesaţi de situaţia matrimonială a familiei princiare din România. În luna august 1861, Doamna Elena se deplasează cu nepoţii şi tatăl acestora, la băile de mare de la Tréport, necesare micului Alexandru care era mereu scuturat de friguri, apoi, o lună mai târziu, vizitează Italia, trecând prin Neapole, Veneţia, Torino şi Roma, aflată în plin proces de unificare sub «cămăşile roşii» garibaldiste. (...) O atrag un timp frumuseţile renascentiste ale magnificei Florenţe cu celebrele sculpturi ale lui Ghiberti, Brunelleschi, Cellini, Donatello şi mai ales Michelangelo“, relatează istoricul bârlădean.
 

Nu a fost invitată să participe la evenimentele istorice

 
La scrisorile numeroase ale Elenei, principele Cuza răspundea rece. Maria Obrenovici îi cerea insistent divorţul. Elena nu a fost invitată să participe la evenimentele istorice care au urmat: Proclamaţia către Ţară din 11/23 decembrie 1861, formarea primului guvern unitar la 22 ianuarie 1862 şi convocarea primei Adunări legiuitoare.   
„Cu sufletul plin de tristeţe, pleacă din nou în Italia unde clima era mai caldă, dar nici acum nu-şi găseşte odihna sufletească, căci acest lucru depindea numai de Principele Cuza. De sărbătorile Paştelui 1862 este din nou semnalată prezenţa sa în capitala Franţei, unde se vorbea tot mai insistent de divorţul princiar din România“, menţionează Oltea Răcanu Gramaticu. 
 

A acceptat să înfieze copii soţului său cu Maria Obrenovici

 
Pasiunea lui Alexandru Ioan Cuza pentru Maria Obrenovici s-a mai estompat. Vasile Alecsandri a încercat împăcarea soţilor Cuza, dar Elena a condiţionat revenirea ei de despărţirea domnitorului de Maria Obrenovici. În aceste condiţii, reconcilierea nu a mai avut loc. 
 
Mai târziu are loc o nouă întâlnire dintre Elena şi fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri care îi propuseseră Elenei Cuza să vină în ţară incognito, pentru că situaţia scăpase de sub control şi chiar tronul principelui era ameninţat. Elena şi-a călcat pe orgoliu şi s-a întors în ţară. La palat, soţul ei a oferit o grandioasă recepţie. Se remarcă rapid printr-un comportamenr ireproşabil şi prin acţiunile umanitare. „De când venise din Franţa, Principesa Elena îşi uimea soţul şi anturajul său, prin felul de a se comporta binevoitoare şi stăpână pe sine, îngăduitoare, mai cochetă, mai feminină, reuşind să câştige şi să împace spiritele vrăşmaşe şi să adune pe lângă domnitor pe cei credincioşi şi cu respect pentru naţiune. (...) Printre numeroasele acte caritabile şi de cultură, înfăptuite de principesă, se evidenţiază înfiinţarea «Azilului Elena Doamna» pentru fete orfane, ce cuprindea trei instituţii şcolare: şcoala profesională, normală şi de gospodărie. Tot pe parcursul anului 1862, alături de doctorul Carol Davila, va inspecta aşezăminte de binefacere, din Iaşi şi Bucureşti, făcând importante donaţii. Se va preocupa de modernizarea palatului de la Ruginoasa, achiziţionat de domnitor de la familia Sturdza, în 1862, aflat, atunci, într-o stare jalnică (atât palatul, biserica, cât şi grădina). Mobilierul a fost comandat la Paris, iar pentru amenajarea parcului au fost aduşi grădinari de la Viena. Alegându-şi reşedinţa de vară la Ruginoasa, în apropiere de Iaşi, Cuza încerca să demonstreze vechile simpatii faţă de moldoveni, chiar şi după mutarea capitalei la Bucureşti. Inaugurarea Palatului Ruginoasa, în primăvara anului 1864, s-a făcut cu un fast deosebit. (...) Castelul de la Ruginoasa a devenit o adevărată oază de linişte pentru însingurata Doamnă, mai ales în timpul escapadelor soţului infidel, care în scurt timp reluase legătura amoroasă cu Maria Obrenovici“, se mai precizează în lucrarea „Doamna Elena Cuza“.
 
Suflet generos, tolerant, Doamna Elena Cuza, în semn de adâncă preţuire faţă de soţ, va accepta înfierea celor doi fii ai domnitorului Cuza cu prinţesa Maria Obrenovici, Alexandru şi Dimitrie.
 

„Frumoasă ţară, răi oameni!”

 
În urma numeroaselor atacuri şi presiuni venite din mai multe direcţii, Alexandru Ioan Cuza abdică. Soţia îl însoţeşte în exil, pentru că „nu putea să-l lase să plece singur, bolnav şi întristat cum era“. Într-o scrisoare adresată mamei sale, în iarna anului 1866-1867, Elena Cuza spunea despre viaţa liniştită pe care o ducea şi răutăţile din România: 
 „De la plecarea mea din Principate, duc o viaţă foarte calmă şi dacă nu ar fi dorinţa de a te vedea, nu m-aş întoarce în ţară, unde a-şi găsi, fără îndoială aceleaşi cancan-uri şi aceleaşi mizerii. Frumoasă ţară, răi oameni!”.
 
În anul 1869, Elena primeşte o nouă lovitură: moartea mamei sale, confesoarea cea mai apropiată.
Depăşeşte şi acest moment şi se dedică îndatoririlor între soţul său exilat, şi problemele administraţiei domeniului Ruginoasa din ţară. În ciuda exilului, Maria Obrenovici nu dispăruse di viaţa lui Cuza, iar fraţii Elenei Cuza îi cereau să divorţeze de soţul infidel. 
 
La începutul anul 1873, Cuza a contractat o puternică răceală care, adăugată la bolile mai vechi de inimă şi astm, îi provocă moartea bruscă, la 15 mai 1873, în Hotelul „Europa” din Heidelberg. 
 
„Trupul neînsufleţit al domnitorului a fost adus în ţară de Doamna Elena Cuza şi înhumat la Castelul Ruginoasa în faţa unei impresionante mulţimi şi unor apropiaţi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Petre Grădişteanu ş. a. Telegrame de condoleanţe au fost trimise din partea ducelui Grammont, a regelui Victor Emmanuel al Italiei, a principelui Carol al României şi a numeroase instituţii publice şi culturale, oraşe, persoane particulare“, mai arată istoricul.
 

Moartea fiilor vitregi

 
„Stabilită la Ruginoasa, împreună cu cei doi fii adoptivi, după terminarea studiilor acestora la Paris (1884), Doamna Elena s-a preocupat de refacerea palatului şi a bisericii. Solitudinea în care se retrăsese i-a fost zdruncinată de două mari tragedii: sinuciderea lui Dimitrie Cuza (1888) şi moartea,
în urma unui infarct miocardic a lui Alexandru Cuza (cel de-al doilea fiu) în 1890, proaspăt căsătorit cu Maria Moruzzi. Cei doi fii au fost îngropaţi la Ruginoasa alături de tatăl lor, la umbra unei sălcii pletoase“, relatează Oltea Răcanu Gramaticu. 
 

A murit la vârsta de 84 de ani

 
Elena Cuza a părăsit Rugionoasa la vârstă de 70 de ani şi s-a stabilit la Iaşi, unde a activat ca infirmieră la Spitalul de copii „Caritas”. Din cauza bătrâneţii şi a bolii, s-a, apoi, retras la Piatra Neamţ, unde va locui până la moarte, singură, într-o modestă locuinţă. A continuat să facă acte binefacere, de la îmbrăcăminte şi materiale pentru copiii săraci, până la donaţii în bani. „A dispus refacerea bisericii din Ruginoasa (1907), a sprijinit iniţiativa ridicării unui bust al lui Alexandru Ioan Cuza la Mărăşeşti. Întrucât nu se luase nici o iniţiativă de mutare a rămăşiţelor pământeşti ale domnitorului Cuza în capitala Moldovei, Doamna Elena, cu toată vârsta înaintată, a hotărât să-şi dezgroape soţul şi să-i depună osemintele în cripta din biserica Ruginoasa, abia refăcută (1907)“, mai menţionează istoricul bârlădean. 
 
Elena Cuza a murit la vârsta de 84 de ani în urma unei gripe care s-a transformat în pneumonie. S-a stins la 3 aprilie 1909, în vârstă de 84 de ani şi, conform dorinţelor sale, a fost înhumat alături de mama sa, la moşia de la Soleşti, fără funeralii naţionale.
 
citeste totul despre: