Cum a murit Aurel Vlaicu: în urma unui atac de acord sau din cauza leziunilor suferite după prăbuşirea avionului său

Aurel Vlaicu a murit pe 13 septembrie 1913

Aurel Vlaicu a murit pe data de 13 septembrie 1913 în localitatea Băneşti, de lângă Câmpina. Pornise într-un zbor de traversare a munţilor, dar a vrut să aterizeze pentru că nu avea înălţimea corespunzătoare. Un curent de aer a determinat prăbuşirea de la o înălţime de 50 de metri.

Aurel Vaicu s-a născut la 6/19 noiembrtie 1882 în comuna Binţinţi, de pe Valea Mureşului, în apropiere de Deva. Era cel mai mare din cei opt copii ai familiei de plugari Dumitru şi Ana Vlaicu.

Chiar din primii ani de viaţă, Aurel a ieşit în evidenţă. El şi-a construit un atelier în şura casei, unde meşteşugea tot felul de jucării. A făcut şcoala natală în satul natal, după care a urmat cursurile Colegiului Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, iar, apoi, a plecat la Sibiu, unde s-a înscris la la Gimnaziul de stat.

 Era preocupat de aviaţie chiar de pe băncile şcolii şi meşterea în atelierul din hambar un aparat care să-l ducă în înaltul cerului. După ce a terminat liceul, a urmat Şcoala Politehnică din Budapesta, după care la cea din Munchen.

Tatăl nu a mai putut să-i trimită bani pentru studii şi, astfel, a fost nevoit să întrerupă cursurile. S-a angajat, cu ajutorul unui prieten, ca desenator tehnic la fabrica Opel. A fost concentrat ca cetăţean al Imperiului austro-ungar, dar fupă o perioadă scurtă a preferat să se întoarcă acasă la  Binţinţi, unde a început să construiască un planor, ajutat de fratele său, Ion. A reuşit să zboare cu acest planor în mai multe rânduri. 

Sprijinit de Consilui de Miniştri pentru fabricarea avionului „Vlaicu I“

Vestea s-a răspândit repede, iar Vlaicu a plecat, în anul 1909, la Bucureşti, însoţit de Octavian Goga, pentru a căuta sprijin pentru constuirea mult visatului avion. Autorităţile au fost convinse de demonstraţiile făcute de Aurel Vlaicu şi preşedintele Consiliui de Miniştri a aprobat fondurile necesare pentru construirea aeroplanului la atelierele Arsenalul Armatei. I s-au pus la dispoziţie toate mijloacele necesare, iar, într-o lună de zile, aeroplanul a fost finalizat. 

A fost comandat un motot „Gnome“ de 50 CP, care a ajuns în ţară la sfârşitul lunii mai 1910. A fost montat şi după numai câteva zile au urmat primele încercări: „Rezultatele au corespuns aşteptărilor celor ce m-au încurajat şi propriilor mele convingeri. Aeroplanul a zburat de la început fără să aibă nevoie de nici o modificare, aşa cum l-am calculat din prima zi“, scria Vlaicu. El a reuşit să zboare de unul singur, fără să urmeze o şcoală de pilotaj. Pe data de 3 iulie 1910 a făcut primul zbor complet.

„Aurel Vlaicu se clasează în mod incontesabil printre marii inventatori de maşini zburătoare, pentru că nu există nicio asemănare între primul avion al lui Wright - biplan cu patine- biplanul «Farman» sau monoplanele «Demoiselle» ale lui Santos Dumont, Bleriot sau oricare alt avion străin, de la începutuil aviaţiei şi avioanele nr. 1 şi 2 ale lui Vlaicu“, arată istoricul Paul ştefănescu în lucrarea „Enigme ale istoriei române“. 

Confirmarea a venit în întrecerii dintre Vlaicu, Molla şi Bibescu, care a fost câştigată de Vlaicu. Aparatul lui Vlaicu şi capacităţile sale au cunoscut consacrarea la concursul aeronautic de la Aspern, de lângă Viena, unde Vlaicul a câştigat un premiu I şi patru premii II. 

Ucis de o rafală de vânt

Revenit în ţară, Vlaicu a continuat să participe la zboruri demonstrative, fiind din ce în ce mai apreciat. A primit o nouă comandă de construirea a celui de-al treilea aeroplan din partea Ministerului de Război. La comanda „Ligii Naţionale Aeriene“ a fost numit Gheorghe Bibescu, care a preferat pentru înzestrarea armatei avioanele străine, în detrimentul celui construit de Vlaicu, care terminase şi avionul Vlaicu II. Pentru a-şi demonstra încă o dată capacităţile, Aurel Vlaicu decide să zboare peste Carpaţi la Orăştie, unde se desfăşurau Serbările Societăţii Astra. Zborul avea să i se curme la data de 13 septembrie 1913 prin accidentul de la Băneşti. 

„Aurel Vlaicu a decolat, după ora 14,30, de pe aerodromul Cotroceni şi, după ce a aterizat în nord de Ploieşti, pentru a-şi alimenta avionul, şi-a continuat zborul spre Braşov. În momentul plecării, i-a asigurat pe cei doi colaboratori ai săi. G. Magnani şi C. Silişteanu, care îl urmăreau cu maşina, că dacă nu va reuşi să ia o înălţime corespunzătoare, va ateriza, lângă şosea, pentru ca ei să-l poată vedea... Renunţând la trecerea în zbor a munţilor din cauza faptului că nu a pututu atinge înălţimea pe care o considera necesară, după ce a depăşit Câmpina, Vlaicu se întoarce cu uin viraj larg şi începe să coboare, căutând un loc de aterizare convenabil pe câmpia spre Ploieşti. Când mai avea 50 de metri până la sol, o rafală de aer îl surprinde pe Vlaicu în momentul aterizării şi-l izbeşte de pământ cu o aripă, fără a fi putut para această prăbuşire, fapt care a atras moartea sa pe loc“,

menţionează Paul ştefănescu.

A fost un adevărat doliu naţional. Cortegiul funerar a fost format din patru care funevre cu flori şi coroane, urmate de carul funebru al garnizoanei Bucureşti, ce purta coşciugul lui Vlaicu. 

Interesant este că medicul lui Vlaicu, V. Hâncu, considera că starea sănătăţii acestuia a dus la prăbuşirea sa şi că probabil a murit în aer, în urma unui atac de cord. Aurel Vlaicu suferea de o boală de rinichi şi era epuizat fizic.