„Profesorul de cusături“. Vine din Germania special să predea tehnici de cusut ii tradiţionale: „Îţi agaţă două flori de ţâţă şi e «ie superb㻓

Profesorul Nelu Dumitrescu

Plecat în Germania în 1988, Nelu Dumitrescu face naveta între ţara de adopţie şi România, răspunzând ori de câte ori poate invitaţiilor de a participa la şezătorile organizate de românii pasionaţi de costumul popular românesc şi de vechile tehnici de cusut pe care bărbatul le-a deprins în localitatea Tichiriş din Vrancea istorică şi pe care le predă mai departe.

 La şezătorile la care participă Nelu Dumitrescu (60 de ani) nu se foloseşte conceptul de „ie tradiţională“ în scop de marketing. Cine s-a angajat să coasă împreună cu maestrul Dumitrescu o face strict după canoanele vechi. „Nu-mi trebuie patalama, n-am făcut cursuri, n-am nevoie. M-am dus la Măria lu’ Roman şi mi-a explicat cum se ţes betele în patru iţe, cu zimţi şi cu ochiuri...“, spune bărbatul cum a devenit profesionist în cusături tradiţionale.

De loc, Nelu Dumitrescu este din „Vrancea istorică“, din localitatea Tichiriş, dar în 1988 a emigrat în Germania, iar după 1990, a pendulat tot timpul între ţara de adopţie şi meleagurile natale. În Germania are o colecţie impresionantă de cămăşi şi costume populare româneşti, cele mai multe din familie, şi tot acolo, tot din dorul de casă al lui şi al altor români plecaţi să caute „mai binele“, a înfiinţat şi întreţine un ansamblu de dansuri populare. Iar periodic se întoarce acasă, la solicitările pasionaţilor de cusături, ca să le predea tehnicile pe care maestrul le-a deprins de unul singur.

„Am ajuns în Germania şi încă mai vorbeam în şoaptă“

A plecat în Germania din cauza stării politice de atunci. „Eram inginer, nu muream de foame, muream de frig (râde). Nu era asta, dar faptul că nu puteai vorbi, nu puteai călători... Noi am ajuns în Germania şi încă mai vorbeam în şoaptă faţă de situaţia de aici, între noi, până la urmă cineva a spus: «Măi, gata, suntem în libertate!». Dacă mă prindea aici Revoluţia, poate nu mai plecam“, rememorează bărbatul care, de profesie inginer metalurgist, a încercat tot soiul de alte profesii în Germania, până când, într-o zi, şi-a găsit vocaţia: asistent medical specializat în geriatrie.

„Eu fiind crescut de bătrâni şi trăind cu bătrâni, am înţeles mentalitatea, chiar mi-a plăcut să învăţ asta, şi pe urmă am lucrat la un cămin de bătrâni, de stat, şi acolo mi-a plăcut foarte mult. Trebuie să ai talent să le vorbeşti mai ales bătrânilor cu demenţă, şi eu l-am avut. După ce am lucrat atâţia ani în domeniul ăsta, eu zic că omul trebuie să se gândească, de la o vârstă, să-şi pregătească bătrâneţea“, meditează Nelu Dumitrescu.

„Am avut astfel de cămăşi acasă, am putut să trag de ele“

Discuţia o purtăm în Secţia de etnografie a Muzeului Judeţean Olt, din Slatina, unde grupul „Şezătoare Bucureşti“ cercetează costumele vechi aflate în colecţia muzeului. Exponatele sunt de o valoare deosebită, deloc străină lui Nelu Dumitrescu. „Am avut astfel de cămăşi acasă, am putut să trag de ele, să le întorc pe toate feţele, să fac desene, scheme şi le-am arătat la toate fetele cum se fac. Tot ce-i mai vechi şi mai arhaic mă impresionează. Modele sunt mii, sute de mii, dar ca tehnici – le cam ştiu pe toate. La tehnica betelor – am avut vecină din sat, Măria lui Roman, o specialistă pe care am mai putut s-o întreb ce nu mi-am dat eu seama, că nu-s descrise tehnicile astea în cărţi“, ne lămureşte maestrul.

 Acuma nu mai coase nimeni, că jumate din locuitori îs plecaţi în Italia. Asta-i tristeţea mare, că satul a îmbătrânit, eu n-aş mai avea pe cine să învăţ acuma acolo“, spune Nelu Dumitrescu.

Ne vorbeşte pe scurt despre evoluţia costumului popular, despre încercările prin care femeile de la sat au trecut, despre lipsurile cărora au fost nevoite să le facă faţă, despre influenţele de tot felul, transmise până astăzi prin lada de zestre. Ne mărturiseşte că îl umple de bucurie faptul că are cui să lase cunoştinţele acumulate în casa bunicilor şi străbunicilor.

„La poarta Vrancei au fost mai conservatoare femeile“

„Eu m-am născut într-un sat în care şi în ziua de azi se mai poartă costumul popular, unele persoane îl poartă zilnic – de la Vidra în sus, poarta Vrancei, Vrancea istorică. Problema e că lumea a mers înainte, nu prea s-au mai păstrat tehnicile străvechi... Au apărut materialul de nailon, mărgelele, paietele de plastic, lameul în locul firului metalic... Culmea este că la munte s-a kitsch-izat cel mai mult costumul popular, iar la poarta Vrancei au fost mai conservatoare femeile. Aveau acces la orice, dar n-au vrut. Au venit femei la noi în sat, s-au măritat acolo, au venit cu cămăşi cusute pe perdele, şi le-au înstrăinat, că le-a fost ruşine să le îmbrace. Tichirişencele purtând clasic, foloseau mult bobinele de Tălmaciu – bumbac, arnici, paiete au mai folosit şi ele, dar în limita bunului simţ. Acuma nu mai coase nimeni, că jumate din locuitori îs plecaţi în Italia. Asta-i tristeţea mare, că satul a îmbătrânit, eu n-aş mai avea pe cine să învăţ acuma acolo“, se întristează Nelu Dumitrescu.

Totuşi, bucuria e că sunt destule zone în ţară care doresc să reînvie tradiţiile valoroase şi să beneficieze de cunoştinţele maestrului. E chemat cam peste tot în ţară, la şezători unde îi învaţă şi pe studenţi, şi pe cei care au descoperit mult mai târziu pasiunea pentru costumul popular şi plăcerea de a şi-l realiza singuri.

„Greu se poate scăpa de kitsch“

Ce s-a creat în jurul acestor şezători care au apărut mai întâi ca şi comunităţi pe Facebook este de necrezut. De la doamnele şi domnii care au învăţat să coasă, s-au dezvoltat în timp şi mici industrii, se ţese pânză de casă, se ţes elemente de costum popular, membrii şezătorilor şi-au statornicit în timp relaţii comerciale cu cei care le-au devenit furnizori de tradiţie, se fac tabere, se vizitează muzee, se susţin grupuri de copii. „Sunt acum grupuri destule în ţară. Eu mă duc cu drag la Cluj, am fost şi în tabără, am ţinut zilnic cursuri, am stat o săptămână în Munţii Apuseni. În prima zi au venit mulţi, buluc, după care s-au mai ales caprele de oi, dar destui, veneau interesaţi. Au venit oameni şi să înveţe tehnici speciale. Altădată am fost în tabără la Oaş, doi băieţi au învăţat mult mai repede decât fetele“, ne povesteşte maestrul.

Ce lipseşte, însă, la acest moment, este cultura consumatorului, care a ajuns să „înghită“, din neştiinţă, tot ce serveşte piaţa. Nelu Dumitrescu spune că l-a încercat un sentiment de furie vizitând aşa-numitele târguri tradiţionale, pline de obiecte de serie „Made in China“: „Greu se poate scăpa de kitsch. Aceste şezători pe care le susţinem noi sunt picături într-un butoi. Piaţa românească este invadată. Am avut un sentiment de furie, prima dată, după care resemnare. Dacă ar respecta măcar câmpurile ornamentale tradiţionale... E o chestie pe care nu o mai putem opri, exact cum s-a trecut de la cămăşile cusute, la cele ţesute.

Chinezii n-au tradiţia noastră, ei au făcut-o pentru bani. Au făcut pe bandă, au trântit aici un model, dincolo altul, încă am ajuns să spunem că artizanatul dinainte de ’89 era o bomboană, o artă, faţă de ce se vinde acum. Dacă s-ar face nişte programe care să respecte măcar rigorile de bază: râul de sus – într-o altiţă, cel de aici – mai depărtat, astea-s detalii pe care noi le ştim, încreţul, râurile pe mânecă... Dacă ar respecta aceste câmpuri ornamentale, dezamăgirea n-ar fi atât de mare. Auzi şi citeşti peste tot: «ie superbă», «ie tradiţională». Şi îţi agaţă două flori de ţâţă şi e «ie superbă». Măcar ăstea la maşină dacă ar respecta câteva elemente şi tot ar fi ceva. Eu aş preda în şcoală cum să recunoşti o ie adevărată, în cadrul orelor de lucru manual“.

Ansamblu de dansuri populare la Stuttgart

 De ceva vreme, Nelu Dumitrescu predă cusături şi la Stuttgart. „Am marţea, la o galerie de artă, în Stuttgart, o prietenă din Constanţa care face voluntar ora de limba română ne-a dat o sală şi pentru cursurile de cusături“, spune maestrul. De altfel, tot din dorul de casă, a înfiinţat împreună cu alţi români din mai multe zone ale ţării un ansamblu de dansuri populare.

„Acum sunt opt perechi de români care vin la repetiţii şi dansează horele şi sârbele deprinse-n vatra satului românesc. Sunt români de toate vârstele, de la 20-30 de ani, până la peste 80. De fapt, cea mai vârstnică membră a ansamblului, care are acum 82 de ani, s-a lăsat de ceva vreme“, explică Nelu Dumitrescu. Împreună cu ansamblul, bărbatul susţine spectacole la Stuttgart şi reprezintă România la Festivalul Culturilor.