Povestea ultimilor landleri, germanii deportaţi în România pentru că au refuzat să accepte religia catolică

Deportarea landlerilor a inceput in 1737 - Fotografie din arhiva muzeului bisericii Evanghelice din Turnisor

Landlerii au ajuns în zonă Sibiului începând cu 1737, după ce au refuzat să treacă la religia catolică impusă în Austro-Ungaria. Astăzi, doar câteva zeci de landleri mai trăiesc în zona Sibiului.

Renate Kober, de la Parohia Evanghelică din cartierul sibian Turnişor, este, alături de familie, printre ultimii landleri care mai pot fi găsiţi astăzi în Sibiu şi în alte două localităţi din judeţ. Sunt câteva zeci în total, iar un mini-muzeu închinat lor poate fi vizitat la Biserica Evanghelică din Turnişor. 

Potrivit Renatei Kober, denumirea de landler are o conotaţie regională, desemnând locul de origine al acestora, în germană „Land“, denumirea unei regiuni istorice cuprinse între Wels, Gmunden şi Vocklabruck. Istoria lor începe pe 9 iulie 1737 când, sub domnia lui Carol al VI-lea, din ţinuturile din Austria aflate sub dominaţia Casei de Habsburg au fost deportaţi în Transilvania protestanţii, foşti catolici care trecuseră la confesiunea evanghelică lutherană.

Motivul deportării a fost unul politic, monarhii impunând ca religie de stat catolicismul. Orice schimbare de religie era văzută ca o ameninţare la adresa stabilităţii imperiului. A fost iniţiată o masivă recatolicizare. Iniţial, acţiunea de deportare a fost concepută numai ca o măsură de disuasiune, fapt pentru care în prima fază au fost exilaţi numai capii familiilor lutherane cu cea mai mare influenţă în regiune. Ulterior însă, pentru că disuasiunea nu a funcţionat, măsura a fost extinsă asupra unor grupuri întregi de populaţie. 

Deportarea celor peste 800 de persoane, dintre care în jur de 200 din Carintia, a fost mascată sub denumirea germană de „Transmigration“, rămasă în istorie sub denumirea de „Karolinische Transmigration“. Istoria a consemnat faptul că 624 de deportaţi, din care jumătate copii, proveneau din parohiile Goisern, Hallstatt, Laufen şi Ischl. Aceştia au fost aduşi pe calea apei până în Banat, de unde au continuat drumul pe jos până în Transilvania. Nu au avut dreptul să ia cu ei decât un „butoiaş” cu lucrurile proprii, care s-a putut încărca pe corabie, şi au primit o sumă de bani, ca avans pentru lichidarea proprietăţilor lor, ce urma să fie făcută de autorităţi. Lipsurile şi bolile i-au decimat aproape în întregime pe deportaţi. 

Stabiliţi în Turnişor, Cristian şi Apoldu de Sus

Potrivit sursei citate, ravagiile ciumei abătute asupra Transilvaniei în 1738 şi ale războiului austriaco-turc din 1736-1739, culminând cu moartea împăratului în 1740, au stopat pe moment transmigraţia, care s-a înteţit însă sub domnia împărătesei Maria Terezia. Au urmat două valuri mari, 1752-1757, 1773-1776, când au fost deportaţi alţi 3.000 de „eretici” din „lande ob der Enns din Karnten7 şi „Steiermark“. În anii '50 au fost deportaţi în special locuitori din Austria Superioară, pentru ca în anii '70 să mai fie deportaţi 170 de locuitori din regiunea Steiermark. 

Aceştia s-au stabilit în trei sate din apropiere de Sibiu, Turnişor, astăzi cartier al Sibiului, Cristian şi Apoldu de Sus. 

Diferiţi în port şi dialect, uniţi de religie

Landlerii au trăit în armonie cu saşii în zona Sibiului însă, deşi aveau aceeaşi religie, aveau dialecte diferite. Mergeau la aceeaşi biserică, însă stăteau pe rânduri separate. 

„Portul landlerilor e mai sobru, cu mai mult negru, iar femeile măritate aveau o pălărie păstrată într-o lădiţă şi era purtată numai la biserică. Femeile au fustă lungă, şorţ, numai că şorţul nu e brodat e simplu şi are o dantelă jos unde sunt brodate iniţialele. Dialectul diferă foarte mult de cel al saşilor, şi dacă vorbeau un landler şi un sas, de exemplu, se folosea dialectul persoanei mai în vârstă. Megeau la aceeaşi biserică cu saşii, numai că stăteau pe rânduri diferite. Găluştele făcute din franzelă şi ou şi puse în supa de văcuţă sau de găină erau un preparat tradiţional al landlerilor”, explică Renate Kober. 

Vă mai recomandăm: 

Povestea celei mai frumoase locuinţe de saşi din Sibiu - Casa Baronului. Cum a reînviat o profesoară de română tradiţiile şi deliciile culinare ale saşilor

Aurelia Rusu (68 de ani), fostă profesoară de limba română, acum pensionată, a amenajat într-o veche casă săsească din localitatea Bazna un mini-muzeu splendid cu obiecte vechi săseşti, şi a publicat de asemenea o carte cu reţete tradiţionale ale saşilor.

Satul unde nu s-a mai născut nimeni de 27 de ani. Povestea celor 12 oameni care mai trăiesc în Gherdeal: „Saşii au plecat în Germania, românii – sub brazi“

Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.

Calfa călătoare care s-a îndrăgostit de România şi a rămas aici: un german cucerit de plaiurile noastre şi-a făcut un atelier de dogărie în satul sibian Richiş

Germanul Christian Rummel (30 de ani) s-a mutat în România în 2010, după ce a ajuns pentru prima dată aici în 2007, în cadrul unui program pentru calfele călătoare. Cucerit de farmecul tradiţiilor locale, şi-a întemeiat o familie şi trăieşte în satul sibian Richiş, unde a repornit atelierul de dogărie.