Turismul de iarnă pe Muntele Mic în anii 1930. „Poteca de 12 kilometri putea fi străbătută călare pe cai voinici“

Muntele Mic este locul unde cei mai mulţi dintre bănăţeni îşi petrec vacanţele de iarnă. Şi asta nu se întâmplă de puţin timp, ci de aproape 90 de ani.

Începuturile turismului pe Muntele Mic datează de prin anii 1930, perioadă în care au ajuns aici primele grupuri organizate. Istoricul Mircea Rusnac a studiat subiectul şi a publicat un documentar despre începuturile tuirismului în staţiunea bănăţeană.

“La fel ca şi în cazul altor staţiuni montane bănăţene, precum Semenic sau Poiana Mărului, şi turismul din superba zonă a Muntelui Mic a început într-o formă organizată tot în anii 1930, ani de mare avânt economic. În acea vreme, distanţa de 13 kilometri dintre Caransebeş şi Borlova era deja străbătută cu autovehicule precum maşini şi autobuze. De la Borlova, accesul pe munte se făcea pe o potecă bine marcată în lungime de 12 km, care putea fi străbătută în trei ore şi jumătate atât pe jos, cât şi călare pe cai voinici de munte. În 1935-1936 era deja în lucru un drum pentru automobile până la staţiunea de pe munte”, spune Mircea Rusnac.

Istoricul reşiţean aminteşte că staţiunea propriu-zisă a fost întemeiată în acei ani la altitudinea de cca. 1.500 m, la liziera superioară a pădurii de brazi. Locul a fost ales într-un mod fericit, fiind scăldat toată ziua în razele soarelui şi ferit de vânturi, temperatura fiind una potrivită. Rusnac vorbeşte şi de organizarea primei asociaţii de turism.

„Asociaţia Muntele-Mic a funcţionarilor municipiului Timişoara, prescurtată <<Amic>>, a fost înfiinţată la 29 august 1934 de către funcţionarii de la Tramvaie, Uzina Electrică Comunală Timişoara şi Alimentarea cu apă, pentru înzestrarea şi popularizarea regiunii. Asociaţia trebuia să organizeze şi să întreţină mijloacele necesare pentru recreaţie şi turism, fiind privită cu multă înţelegere de conducerea municipală. Preşedinte al <<Amic>> a fost desemnat însuşi primarul Timişoarei, profesorul A. Coman. Planurile viitoarei staţiuni au fost întocmite de dr. ing. Cornel Miklósi, directorul Uzinei Electrice şi al Tramvaielor Comunale. Pe lângă ei, în comitetul de direcţie se mai aflau: ing. Vasile Zbegan, directorul Alimentării cu apă a municipiului; Pavel Disela, şeful serviciului financiar al municipiului; ing. Vasile Ciurceu, şeful serviciului de exploatare al Uzinei Electrice”, arată istoricul reşiţean.

Mircea Rusnac spune că în 1936, în staţiune se aflau mai multe „case de adăpost”: Castelul Batalionului 11 Vânători de Munte, construit în 1930 din iniţiativa comandantului de atunci, colonelul Ion Dumitrache, şi având 100 de locuri; Cabana Rotary, construită în toamna anului 1933 de către familia Prochaska şi de Clubul Rotary din Timişoara, cu 35 de locuri; Casa „Cuibul nostru” a Comunităţii de Avere din Caransebeş, având 10 locuri şi dispunând de curent electric; Cabana „Brădişor”, cu 20 de locuri şi Casa de recreaţie „Bella-Vista”, cu 50 de locuri.

“Ultimele trei cabane au fost construite, toate, în anul 1935. Ultimele două erau proprietăţi ale Asociaţiei „Amic” din Timişoara. Ele asigurau servicii pentru turişti, atât vara, cât şi iarna. Tot în anul 1935, Uzina Electrică Comunală Timişoara a construit pe Muntele Mic şi o uzină hidroelectrică pentru sporirea confortului vizitatorilor. În plus, casa de recreaţie „Bella-Vista” oferea un confort la nivel occidental, cum greu se putea găsi la o asemenea altitudine. Acest hotel alpin era pe atunci egal cu hotelurile de sport din străinătate. El se remarca prin linii şi culori moderne, electricitate, încălzire centrală, telefon, radio, băi cu putini, apă caldă şi rece, WC-uri, hol şi sufragerie, ambele fiind spaţioase şi parchetate, cu mobilă elegantă, serviciu şi bucătărie ireproşabilă, totul fiind pus la punct. O linie particulară de telefon o punea în legătură cu lumea, putându-se afla în acest mod cele mai recente ştiri meteorologice şi rapoarte despre zăpadă, atât de necesare în special schiorilor”, arată Rusnac.

Din staţiune se puteau parcurge numeroase trasee turistice. Până la vârful Muntele Mic, care în epocă se considera că are 1.806 m înălţime, se putea face o oră. De asemenea, se putea ajunge în patru ore până la maiestuosul vârf Ţarcu (2.190 m) sau până la Caleanu (2.196 m), apoi la Nedeia, Mătania, Baicu etc. La trei ore de mers se afla casa de adăpost „Cuntu” a Clubului Turistic Bănăţean, iar în patru ore se putea ajunge în staţiunea subalpină Poiana Mărului. Posibilităţile de plimbări şi excursii prin natură erau de altfel nenumărate, oferind cele mai variate peisaje şi privelişti superbe. Muntele Mic servea şi ca bază de plecare în ture mari, precum Retezat, Godeanu, Murariu, Munţii Cernei etc.