Amintiri de la graniţa dintre viaţă şi moarte: vâlceanul absolvent de Drept care şi-a dedicat viaţa îngrijirii bolnavilor aflaţi în stare critică

Adrian Veteleanu. Foto Adevarul

Ar fi putut fi un avocat bine plătit, dar şi-a dedicat cei mai frumoşi ani îngrijirii bolnavilor ajunsi la graniţa dintre viaţă şi moarte. După 20 de ani de activitate în Spitalul Judeţean de Urgenţă din Râmnicu Vâlcea, Adrian Veţeleanu poate spune că a fost martorul multor minuni.

Vâlceanul a început să lucreze ca asistent medical în noiembrie 1996, în Secţia de Ortopedie a celei mai mari unităţi medicale din judeţ. Prima zi de muncă nu o va uita vreodată, la fel cum imaginea primei paciente ale cărei răni le-a oblojit zile întregi i s-a întipărit puternic în minte. 

„Unul din cele mai dificile cazuri pe care le-am avut a fost şi cel din prima mea zi de lucru, din prima zi de noiembrie a anului 1996. Ţin minte data asta foarte bine, pentru că atunci m-am angajat în spital, la Ortopedie. O colegă mi-a zis să mergem la reanimare, să pansăm o femeie. Pacienta –Maria o chema- fusese lovită de un autobuz pe trecerea de pietoni şi avea mai multe fracturi deschise, un ochi ieşit în afară, plus intervenţii chirurgicale pe splină şi ficat. N-o s-o uit niciodată pe această femeie şi pot să spun că e cazul care m-a marcat foarte mult; imaginea a fost şocantă şi am crezut că nu mă mai ţin picioarele. Astfel de cazuri îţi mai ating puţin din creier, te afectează, te dau înapoi. Maria a supravieţit accidentului, dar din păcate a murit cinci ani mai târziu, timp în care a suferit multiple intervenţii chirurgicale”, îşi aminteşte Adrian Veţeleanu. 

După Maria au urmat alte mii de oameni, adulţi şi copii. Şi odată cu complexitatea cazurilor a apărut inevitabil şi sentimentul de neputinţă, mai ales la Terapie Intensivă, secţia unde lucrează de circa şapte ani Adrian Veţeleanu. A asistat neputincios la durerea şi mai apoi la dispariţia unui prieten drag şi a multor pacienţi care n-au apucat nici măcar să se bucure de copilărie. 

 „E frumos când ai rezultate, te duci acasă cel mai bucuros şi parcă mai ai ce povesti cu soţia şi copiii. Dar e foarte greu atunci când nu poţi să faci nimic, când ştii că ai totul la îndemână, dar nu poţi să-ţi ajuţi semenii şi oamenii dragi. Am avut un coleg şi un prieten extraordinar- Petre Duinea- care a murit anul trecut. Mă ruga să-i fac ceva, să-i dau ceva pentru durere, dar a trebuit să-l refuz, pentru că  ar fi însemnat să-l omor eu. Şi au fost multe situaţii... Am avut un copilaş care a murit după ce s-a lovit de ghidonul bicicletei. De obicei, în astfel de situaţii e afectată splina şi acolo poţi să intervii. Dar în momentul în care vezi că artera hepatică este secţionată şi nu poţi să-l salvezi, ci doar să aştepţi să se întâmple inevitabilul,e greu. Astfel de lucruri, chiar dacă s-ar întâmpla în curtea unui institut din Cluj sau Bucureşti, nu le mai poţi repara”, mai spune asistentul vâlcean.

Câteodată se întâmplă şi minuni

Dar de multe ori, în saloanele în care ajung de obicei pacienţii în stare foarte gravă, aflaţi la graniţa dintre viaţă şi moarte, se mai întâmplă şi minuni sau lucruri inexplicabile.  Aşa ar putea fi catalogat un episod dinainte de 2010, când la ATI au ajuns în coma doi adolescenţi. Băieţii, care se pregăteau să îmbrace haine monahale, s-au intoxicat cu monoxid de carbon într-una din chiliile Mânăstirii Frăsinei. 

„Au fost aduşi la spital în stare de comă, intoxicaţi cu fum de la o sobă. Copiii erau de la Pătrunsa, dar au stat o perioadă la Frăsinei.  Nu ştiu ce fel de sobă au avut acolo, ori nu au curăţat-o bine, pentru că monoxidul de carbon şi-a făcut treaba şi i-au găsit în comă. Pentru că nu mai puteau respira singuri, i-am pus pe amândoi pe ventilator.  Unul din ei şi-a revenit a doua zi, dar celălalt a stat şapte zile conectat la aparat. Atunci când creierul rămâne fără oxigen mai mult de trei minute se spune că pacientul are de suferit, iar şansele să-şi revină scad. În a şasea seară, ne-am trezit la Terapie Intensivă cu stareţul şi doi călugări de la Pătrunsa. O noapte întreagă au stat la patul bolnavului, în genunchi, şi s-au rugat. A doua zi, dimineaţa, s-a trezit şi a început să mişte şi cel de-al doilea băiat. Nu am găsit o explicaţie pana acum, cine poate să găsească?! Mai credem şi noi în minuni, nu e ceva nelalocul lui să crezi într-o minune. Există minuni şi în momentul în care prinzi o linie venoasă după ce, înaintea ta, cinci colegi s-au străduit să găsească vena pacientului, dar n-au reuşit” , crede Adrian Veţeleanu. 

A renunţat la avocatură când a intrat în Tribunal

După ani întregi petrecuţi printre bolnavi,încercând să aline suferinţa semenilor, vâlceanul a vrut să apuce pe un alt drum şi să practice o meserie mult mai bănoasă. Patru ani de zile şi-a împărtit timpul între spital şi facultate, dar a avut nevoie de câteva minute pentru a realiza unde este  locul său: 

„Mi-am zis să întrerup orice contact cu suferinţa umană şi să mă fac avocat. Şi atunci m-am înscris la Drept, la Sibiu. Am absolvit facultatea, dar nu am renunţat la spital. Nu am putut. Când am păşit prima oară în Tribunal, după ce mi-am luat diploma, mi-am zis că mai bine lucrez în spital decât să mint pentru alţii”

 Adrian Veţeleanu sustine ca, dacă ar fi să o ia de la început, ar alege tot spitalul, în ciuda riscurilor la care este supus şi a răspunderii pe care o are pentru viaţa fiecăruia din pacienţii care ajung la reanimare.