Banii din Ţara Românească. De la ducaţii din argint ai lui Vladislav la romanatul lui Cuza

De la troc, schimbul în natură care a guvernat secole întregi schimburile comerciale, până la leul din ziua de astăzi, istoria banilor româneşti a avut un parcurs fascinant. În Ţara Românească, ducaţii, dinarii şi banii lui Vladislav I Vlaicu au însemnat, în jurul anului 1365, începutul istoriei monedei în acest spaţiu istoric

Până în Evul Mediu, în regiunile care compun acum teritoriul României, schimburile comerciale s-au bazat în special pe troc, înlocuit treptat de monede cu circuit local. Drahma de argint emisă de cetatea Histria, în jurul anului 480 î.Hr., cea mai veche monedă de pe teritoriul ţării noastre, dar şi staterii de aur şi tetradrahmele de argint emise la Callatis sunt astfel de exemple, cu circuit local.

Pe zone mai largi, geto-dacii foloseau bani macedoneni, iar mai târziu au bătut celebrii kosoni din aur (în secolul I î.Hr.), urmaţi, în timpul ocupaţiei romane, de monedele Imperiului (în special denarul republican de argint) şi apoi de cele bizantine, care au circulat sute de ani.

Monedele emise în Ţara Românească – Evul Mediu

Potrivit istoriei banilor, consemnată de Banca naţională a României, cele mai vechi monede româneşti datează din timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu (1364 - cca 1377). Sistemul monetar introdus de acesta în jurul anului 1365 cuprindea trei valori: ducaţi, dinari şi bani din argint, având pe revers acvila cu cruce în cioc.

Dinar de argint din timpul lui Vladislav I. FOTO wikipedia.org

Monetăria Ţării Româneşti a atins apogeul sub Mircea cel Bătrân (1386-1418), care bate ducaţi cu o greutate fluctuantă, între 0,50 şi 0,35 de grame, în funcţie de problemele politice şi economice ale ţării. Moneda capătă titlul de ducatul muntean.

Urmaşii lui Mircea cel Bătrân continuă să-şi exercite dreptul regalian de a bate monedă, dar treptat, în condiţiile în care, din punct de vedere politic şi economic, Imperiul otoman îşi întăreşte poziţia la Dunăre, producţia monetară a Ţării Româneşti scade, încetând cu totul în timpul domniei lui Basarab Ţepeluş (1477-1481).

Fals foarte bine realizat al unui ducat muntean. FOTO romaniancoins.org

Moneda lui Brâncoveanu, cap de acuzare la Înalta Poartă

Până la crearea sistemului monetar modern, din anul 1867, se mai înregistrază doar două încercări de a emite monedă: în anul 1658, când Mihnea III (1658-1659) a bătut şilingi cu propria efigie, şi în anul 1713, când, celebrând 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu realizează o serie de monede-medalii din aur şi argint.

Baterea acestor medalii a fost, de altfel, unul dintre capetele de acuzare aduse domnului la Poarta Otomană, sultanul fiind deranjat că Brâncoveanu şi-a pus chipul pe monede, lucru de neconceput în religia musulmană.

Pe monede, Brâncoveanu este reprezentat având pe cap o cucă, o căciulă înaltă, împodobită cu pene de struţ, fiind îmbrăcat în haină de fir peste care este pusă mantia domnească cu guler de hermină, încheiată cu o agrafă bătută în pietre preţiose.

Moneda - medalie din aur, jubiliară, a lui Brâncoveanu. FOTO doxologia.ro

Pe verso este stema Ţării Româneşti cu acvila cu capul întors spre stînga, aşezată pe un vîrf de munte având la stânga soarele şi la dreapta Luna, coroana domnească şi grifoni încolăciţi în spirale. Deasupra scutului se află o coroană domnească.

Ce monede străine care au circulat în Ţările Române în sec. XVII-XVIII

La mijlocul sec. XVII, ca o consecinţă a declinului politic în care se aflau, potrivit BNR, Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Drept urmare, piaţa monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către o multitudine de monede emise în întreaga Europă, iar acestea să pătrundă masiv în spaţiul românesc.

De fapt, încă de la sfârşitul sec. al XV-lea sunt folosiţi în Ţara Românească, în mod frecvent, asprii otomani în locul ducaţilor munteni. Dominaţia asprilor otomani durează până spre mijlocul sec. al XVII-lea când, din cauza scăderii titlului argintului, valoarea lor scade vertiginos.

În acelaşi timp, în Moldova este menţionat ducatul venţian de aur. Alături de aceste monede, circulă intens, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, florinul sau ducatul maghiar din aur.

Tot în Ţara Românească au circulat, până în secolul al XVI-lea, şi alte monede aduse de negustorii străini: fertunul (moneda de socoteală), perperul (în special în sudul Dunării), ducatul, asprul, banul şi florinul (de provenienţă ungurească).

Începând cu ultimele două decenii ale sec. al XVI-lea, economia monetară a Ţărilor Române este dominată de talerii-leu olandezi, numiţi astfel pentru că pe reversul acestora era desenat un leu, cu labele ridicate, emişi de Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos. Continuă să circule florinii maghiari şi ţechinii veneţieni, împreună cu alte nominaluri de argint.

Talerii – leu erau o monedă de argint foarte populară în întreg Imperiul otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Această monedă a circulat în Ţările Române până în a doua jumătate a sec. XVIII, când a fost înlocuită de talerii Mariei Tereza şi de cei spanioli (colonaţii).

Talerul – leu, moneda fără circulaţie, dar în care se calcula totul

Popularitatea talerului-leu era însă atât de mare, încât s-a ajuns ca, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat de români cu însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu, divizată în 40 parale. Deşi numele acesteia făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţă otomană.

Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, „leii“ devin monedă de cont, fără circulaţie efectivă: preţurile erau exprimate în lei (moneda principală de calcul) şi în subunităţile acestora (parale), în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece, turceşti, ruseşti, spaniole etc. Oficial, un leu era echivalent cu 40 parale.

Talerul - leu, monedă emisă la 1636, care va da mai târziu numele banilor româneşti. FOTO wikipedia.org

Într-adevăr, începând cu anul 1687, sultanul Suleyman II, în încercarea de a rezolva criza monetară prin care trecea Imperiul otoman în epocă, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turceşte guruş), divizat în 40 parale (turceşte para) care a avut o mare răspândire şi în Ţările Române.

Prima emisiune comună pentru Ţara Românească şi Moldova s-a produs în cursul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, când, la Sadagura (lângă Cernăuţi) s-a bătut, între anii 1772-1774, o serie de monede având reprezentate pe avers stemele celor două Ţări Române figurate sub coroana Imperiului rus, iar pe revers cifrul împărătesei Ecaterina II.

Regulamentul Organic (1831-1832) şi sfanţul rămas celebru

Regulamentul Organic a încercat o nouă unificare a cursurilor monetare din Principate. Cursul monedelor era reglementat într-o manieră unică atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova, prin instituirea a două etaloane, care erau raportate la un leu fictiv, fără circulaţie efectivă, împărţit în 40 parale.

Etalonul de aur era ducatul olandez, evaluat la 31 lei şi 20 parale, iar etalonul de argint, sfanţul (moneda austriacă de 20 kreuzeri), cu valoarea de 2 lei şi 10 parale.

Sfanţul austriac de argint, cu valoarea de aproape 2 lei, a făcut carieră la români prin expresia „Nu am nici un sfanţ“, echivalentă cu a nu avea bani, a nu avea parale.

Cuza şi romanatul

În ciuda existenţei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Al. I. Cuza, piaţa românească era dominată în continuare de cursul haotic al monedelor străine. Proiectul baterii unei monede naţionale data încă din anul 1859, când Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi valoare cu cea a francului francez. Asupra denumirii unităţii monetare au existat în epocă numeroase dezbateri.

S-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care Victor Place a obţinut acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite. Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat).

Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele ţării, cu legenda În Unire tăria. Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului otoman.

Legea Monetară a României

Abia în timpul lui Carol I, la 22 aprilie 1867 se promulgă Legea Monetară a României, documentul de naştere al sistemului monetar naţional, care stabileşte moneda naţională, leul, împărţit în 100 de unităţi numite bani, punându-se astfel capăt vechii împărţiri în 40 de parale.

Monedele erau din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 şi 1 lei, precum şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani). Până la înfiinţarea Monetăriei Statului în anul 1870, a fost comandată baterea de monede la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham, precum şi la monetăria din Bruxelles. În primul deceniu de la legea monetară au fost bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (4 mil. lei doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (cca 14 mil. lei între 1873-1876).

Pe aceeaşi temă

Bani din Ardeal: ducaţii de aur, groşii de argint, dinarii şi talerii