Profesor universitar: „Dacă se respectă legea, plagiatorul îşi dă demisia sau e demis. Plagiatul e lucrul cel mai urât care se poate întâmpla în învăţământ“
0
Profesorul universitar Constantin Rusu, fostul preşedinte al Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ cum Legea Educaţiei care a intrat în vigoare încă de acum cinci ani este încălcată sistematic, indiferent de culoarea politică a celor care s-au aflat în fruntea Ministerului.
„Plagiatul este lucrul cel mai urât care se poate întâmpla în învăţământul superior“, crede profesorul Constantin Rusu, până de curând preşedinte al Senatului Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
Cu astfel de pete pe CV-ul universităţilor româneşti se distruge, practic, toată munca profesorilor serioşi şi dedicaţi care-şi doresc includerea instituţiilor de învăţământ în topurile universităţilor de elită din lume. Tot ce pot face aceşti profesionişti este să militeze pentru respectarea legii, în litera şi în spiritul ei.
„Weekend Adevărul“: În toţi anii în care aţi fost preşedinte al Senatului s-au schimbat patru miniştri la Educaţie. Cum influenţează sistemul aceste schimbări atât de dese?
Prof. Constantin Rusu: Nu sunt neapărat adeptul tradiţiei, dar nu pot să nu mă gândesc la Spiru Haret şi la reforma învăţământului din vremea lui. Reforma aceea a fost o reformă adevărată, o reformă care a fost aplicată şi care a avut eficienţă. Nu că atunci n-ar fi fost schimbări de Guvern, dar o anumită lege reprezenta un etalon pentru întreaga societate. Acum, reforma învăţământului nu este decât o platformă uşor electorală sau cu iz electoral. Gândiţi-vă că am avut un pact pentru educaţie.
Când auzi o asemenea formulare, automat te aştepţi la măsuri concrete în domeniul educaţional. Or, acest pact pentru educaţie a fost un fiasco, iertaţi-mi expresia. Este lovit de nulitate şi nu a fost decât un instrument la îndemâna unor politicieni de a promite şi de a nu respecta o anumită promisiune. Schimbările acestea permanente de Guvern pe mine nu m-ar deranja, dacă legile aflate pe rol, aşa cum e Legea 1/2011, ar fi respectate ad litteram, atât timp cât ele sunt operaţionale în România. În momentul în care schimbăm legea, foarte bine, ne adaptăm noilor condiţii şi vedem ce putem face. Dar această lege a suferit modificări, spun eu, aproape barbare. Dacă tot intervenim într-o lege organică de 20-30 de ori, clar că nu mai există continuitate. Acum cred că sunt peste 25 de modificări ale acestei legi. Or, din punctul meu de vedere, lucrul cel mai grav care se întâmplă în societatea românească este perpetua tranziţie şi permanenta reformă.
Aţi simţit că miniştrii încearcă să introducă în lege şi aspecte care i-au interesat personal?
Doamna Ecaterina Andronescu a vrut să introducă în lege şi să impună multe năzbâtii, inclusiv cea a „facultăţilor fără Bac“. O prostie, iertaţi-mi expresia, pentru că universitatea este universitate, nu e şcoală tehnică. Mai mult, cu tot respectul pentru actualul ministru, dar modul în care gestionează criza plagiatelor pe mine mă deranjează foarte mult, fiindcă a aruncat pisica moartă în curtea universităţilor. Nu universitatea a emis actul de doctorat în sine, ci tot ministerul. Universitatea a făcut toate diligenţele pentru a se susţine o lucrare de doctorat. Titlul a fost emis de minister. Acum titlul va trebui să fie retras de instituţia care a oferit acel titlu, respectiv universitatea.
Fiecare ministru gândeşte în fel şi chip această chestiune. Pe când, în situaţia în care era un consiliu naţional, acel consiliu trebuia să fie respectat. În momentul în care tu, ca ministru, desfiinţezi un astfel de consiliu înseamnă că te autodesfiinţezi. În momentul acela, ar trebui ca ministrul să plece şi el din funcţie odată cu această decizie, atât timp cât există în lege precizat clar ce şi cum trebuie făcut. Că mai trebuie o serie întreagă de metodologii de aplicare a unor chestiuni din lege, asta e cu totul adevărat. Atunci, ce să cerem unor universităţi mici, care de-abia aşteaptă să aibă un cadru legislativ extrem de permisiv în care să se strecoare?! Din acest caracter uşor ludic al legii rezultă fel de fel de năzbâtii în planul managementului universitar.
Cum credeţi că trebuia abordată chestiunea plagiatelor?
Să ne înţelegem de la bun început. Plagiatul este lucrul cel mai urât care se poate vehicula şi care se poate întâmpla în învăţământul superior. De aceea, în universităţile de prestigiu, lucrul acesta s-a întâmplat extrem de rar. Însă, având în vedere dezvoltarea explozivă a informatizării în toate domeniile de activitate, inclusiv aici, vă daţi seama că este extrem de greu în momentul de faţă să ai o viziune asupra a tot ceea ce se întâmplă într-un domeniu de activitate. De aici şi posibilitatea ca în anumite domenii să apară şi tendinţele de fraudare a activităţii ştiinţifice propriu-zise.
Vă daţi seama că, la un moment dat, o persoană care avea un anumit statut politic a crezut că îşi permite să se inspire din alte surse nu tocmai cele ortodoxe, crezând că nimeni nu avea de pierdut şi că nimeni nu va controla acest aspect. S-a întâmplat, din păcate, altfel. În momentul în care s-a întâmplat lucrul acesta, în loc să tăiem răul de la rădăcină, am încercat să găsim scuze. Că e plagiat parţial, că e copiat puţin, că au fost sau nu au fost citate surse. Nu, domnule! Acolo unde se constată că este plagiat, legea ar trebui să fie respectată. Or, dacă se respectă legea în spiritul şi în litera ei, cine a plagiat în învăţământul superior ori îşi dă demisia şi a plecat, ori este demis şi a plecat din instituţia de învăţământ superior. Noi, însă avem 7.000 de academii, 7.000 de universităţi politice sau de alte studii. În toată harababura aceasta se păstrează chestiunea plagiatului şi nu se iau măsurile care se impun pentru a finaliza odată acest aspect. Dacă s-ar lua măsurile în conformitate cu legea, vă garantez eu că de aici încolo tendinţele de fraudare ar fi foarte puţine.
Deci inclusiv ministerul încalcă legea în condiţiile în care spuneţi că aceasta prevede măsuri drastice împotriva plagiatului?
Aici e problema. Atât timp cât comisia din Universitatea Bucureşti spune într-un anumit caz că lucrarea este plagiată, vine o comisie a ministerului şi spune că nu e chiar plagiat.
Aşa s-a întâmplat în cazul premierului Ponta.
Nu vreau eu să dau exemplu. În situaţia dată, se desfiinţează orice comisie care spune că un politician a plagiat şi rămân celelalte. Când comisia de specialişti dintr-o instituţie cum e Universitatea Bucureşti spune că lucrarea este plagiată, ministerul are obligaţia să ia măsurile care se impun. Nu ca în situaţia de acum, când vine ministrul şi spune „nu, staţi un pic. Voi aţi dat titlul, voi hotărâţi“. Dar Universitatea Bucureşti a hotărât deja. De ce nu i se retrage titlul? Rămânem în această situaţie ambiguă, iar cei care au tendinţa de a frauda or să spună „dacă nu s-a luat o hotărâre în cazul x, de ce s-ar lua în cazul y“.
Cum afectează problema plagiatului imaginea învăţământului românesc?
Problema cu imaginea este o chestiune extrem de serioasă. Eu am imaginea învăţământului la care eu am fost părtaş, în sensul că am trecut prin toate furcile caudine ale unui învătământ primar, secundar, liceal, universitar şi post-universitar. Din punctul meu de vedere, atât timp cât imaginea aceasta a învăţământului este terfelită de către oricine şi oricum, evident că numai bine nu-i face. Într-adevăr, se întâmplă şi lucruri cu care nu sunt de acord: violenţa în şcoală, limbajul sau comportamentul neadecvat... Disciplina şi ordinea în educaţie sunt absolut necesare.
Să nu-mi spună mie nimeni că la Oxford, Cambridge, Stanford face fiecare ce vrea şi mătură fiecare pe jos cu învăţământul. Nu, acolo ştii foarte bine ce ai de făcut din momentul în care ai intrat în acea universitate. La noi, nimeni nu respectă nicio regulă, învăţământul este al tuturor şi toată lumea se pricepe la educaţie. Învăţământul este blamat, bagatelizat, înjurat şi cei care sunt cei mai vinovaţi de această situaţie sunt cei care au urmat un învăţământ fără rigoare, fără logică, fără noimă. Noi avem o serie întreagă de ierarhii. Ne cere ministerul tot felul de documente şi statistici privind valoarea de ansamablu a universităţii. Mai mult decât atât, universităţile se asociază, cum este cazul celor care fac parte din Consorţiul Universitaria. Sunt o serie întreagă de propuneri din partea lor care, în final, ajung în atenţia ministrului de resort şi a presei.
Şi ce se întâmplă cu aceste propuneri?
Nimeni nu are nimic de obiectat, nimeni nu are nimic de spus şi aproape nimeni nu ia în seamă ceea ce se întâmplă acolo. Mai mult, există un Consiliu Naţional al Rectorilor, din care fac parte rectorii tututor instituţiilor de învăţământ superior din ţară. Iertaţi-mă, dar acest consiliu functionează ca o clică de partid. Fiindcă acolo se hotărăşte prin vot majoritar şi dacă 20 de universităţi mici şi neimportante sunt majoritare şi se ia o hotărâre, aceasta trebuie acceptată de toată lumea academică. Mai departe, finanţarea în România este la fel pentru toate universităţile din ţară, pentru toate domeniile. În momentul în care vom avea diferenţieri în funcţie de valoarea pe care o are, de exemplu, şcoala de psihologie de la Iaşi sau cea de matematică de la Făurei, atunci vom putea vorbi şi de o imagine bună a universităţii.
O democraţie uşor împinsă spre extrem
Ce înseamnă principiul autonomiei universitare?
Autonomia universitară, în mod normal, ar trebuie să fie de Tatăl Nostru al instituţiei în cauză. În situaţia în care, în carta universitara sunt stipulate o serie întreagă de principii, acestea sunt general valabile. Ele sunt în concordanţă cu Constituţia şi sunt obligatorii pentru toată comunitatea academică dintr-o universitate. Însă, din păcate, autonomia universitară presupune şi o democraţie uşor împinsă spre extrem. O democraţie care la un moment dat depăşeşte principiile democratice şi poate să ajungă chiar spre un soi de anarhie. Nu este valabil în cazul nostru, dar teoretic se poate întâmpla. Autonomia asta universitară este un fel de soţie virtuală pe care încercăm să o apropiem, să jonglăm cu ea, dar nu de fiecare dată ştim care sunt valorile cu care operează şi care sunt cerinţele ei, pentru că acest principiu nu stipuleată numai drepturi, ci şi obligaţii.
Cum ar putea Universitatea din Iaşi să intre în Top 500 Shanghai
Articolul 8 din Legea Educaţiei prevede finanţarea învăţământului cu minimum 6% din PIB, însă niciodată de la intrarea în vigoare a legii articolul nu a fost respectat. Cum explicaţi?
Pot să vă răspund cu o întrebare uşor retorică? Cine mai respectă legea astăzi? Normal că este stipulat în lege că 6% din PIB trebuie să meargă spre educaţie. O să avem probabil încă 25 de ani de tranziţie şi de reforme până vom ajunge să respectăm acest lucru. Dacă acest 6% ar fi dirijat în teritoriu prin criterii diferenţiate, în funcţie de valoarea fiecărei instituţii de învăţământ, normal că atunci Guvernul, statul român, poate să pună nişte condiţii. Atunci trebuie să vii şi cu rezultate pe măsură. Acum, dacă ne uităm la cifrele de finanţare de la cercetare sunt extrem de mici, sunt dezastruoase. Sunt sume cu care nu poţi face niciunde cercetare. Gândiţi-vă că bugetul naţional pentru cercetare este mai mic decât bugetul pentru cercetare al unei singure mari universităţi de top din SUA.
În acest context, credeţi că accederea în Top 500 Shanghai este posibilă?
Top 500 Shanghai este un ideal spre care tinde fiecare universitate din primele zece ale României. Însă accederea în Top 500 nu se poate realiza decât în situaţia în care este rezolvată problema finanţării. Atât timp cât avem probleme în finanţare, e clar că nu putem spera să facem paşi foarte mari spre acest ideal. Pe de altă parte, în unele clasamente se cuantifică şi se ia în considerare activitatea globală a întregii comunităţi. În momentul de faţă, intrarea în Top 500 Shanghai este, în opinia mea, aproape iluzorie. Încercăm să ne apropiem, dar gândiţi-vă că sunt şi alte universităţi din lume care tind spre acelaşi top, deci suntem într-o competiţie cu din ce în ce mai multe instituţii de învăţământ superior. În cazul României, eu cred că ideea cea mai bună ar fi cea care s-a aplicat în Ungaria, şi anume aceea a înfiinţării unor universităţi prin aglutinarea mai multor asemenea entităţi dintr-un centru universitar. De exemplu, ce frumos ar fi să avem Universitatea din Iaşi, cum e Universitatea din Bologna, care are şi medicină, şi arte, şi politehnică! În situaţia dată, având în vedere potenţialul pe care îl au cele cinci universităţi din Iaşi, cu siguranţă Universitatea din Iaşi ar intra în Top 500 Shanghai.
Aţi încercat să faceţi paşi pentru acest obiectiv?
Eu am agreat această idee, am încercat împreună cu cei din conducere să punem pe tapet această discuţie în ultimii ani, am făcut o serie de progrese care privesc doar acceptul formal al unor conducători de instituţii, dar acum, după alegerile universitare, ar trebui făcut un studiu de caz. După schimbarea structurilor de conducere, nu ştiu dacă unul din cei cinci rectori ar mai agrea această idee din primul moment. Prin urmare, nu există decât posibilitatea cealaltă, a legii. În Ungaria aşa s-a rezolvat, prin lege. Odată şi odată va trebui să se întâmple acest lucru. La Iaşi, majoritatea universităţilor au plecat dintr-o academie care le reunea practic pe universităţile de azi. Nu văd de ce nu ar reveni în aceeaşi formulă pentru că aşa ar fi o forţă pe plan internaţional.
Aţi simţit vreodată presiunea politicului local?
Da, am simţit presiunea politicului local, dar într-o altă manieră decât cea pe care o sugeraţi. Am simţit presiunea politicului prin neimplicare. Adică politicul local şi autorităţile locale aveau obligaţia să fie alături de instituţiile de învăţământ superior reprezentative. Aşadar, da, totul este frumos. Comunicăm la deschiderea anului universitar, la zilele universităţii, iar mai apoi politicul îşi vede de propriul interes şi universitatea de al ei. Niciodată nu am simţit autorităţile alături de universitate cum ar trebui să fie. De exemplu, la un moment dat, primăria putea să ne cedeze un spaţiu în care universitatea avea posibilitatea să construiască un campus sau un spaţiu admnistrativ, dar nu s-a întâmplat lucrul acesta. Nu a fost nici în beneficiul autorităţilor locale şi nici în cel al universităţii. Singurul lucru care este de admirat în universitatea noastră este acela că politicul nu a avut acces în interior.
CV: A scris 16 cărţi ştiinţifice
Numele: Constantin Rusu
Data naşterii: 18 decembrie 1950, Iaşi
Studiile şi cariera: În 1973 a absolvit Facultatea de Biologie Geologie Geografie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
În 1997, a devenit doctor în Geografie, specializarea Geografie.
Din 2000 până în 2008 a fost decanul Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Din 2000 până în 2008 a fost membru al Senatului universităţii, iar din 2012 până în luna martie 2016 a fost preşedintele Senatului Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi.
A scris 16 cărţi ştiinţifice, dintre care 4 universitare şi 12 monografii.
Locuieşte în: Iaşi.
Citeşte şi:
INTERVIU Solomon Marcus, academician: „Până la 20 de ani, am purtat numai hainele fraţilor mei“
Se încarcă comentariile...
