Interviu cu un laureat al Premiului Nobel. Robert Lefkowitz: „Ca un cercetător român să aibă rezultate de vârf ar trebui să fie un geniu, un Einstein“

Rebort Lefkowitz FOTO Emilia Chiscop

Robert Lefkowitz, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 2012, susţine că şansele ca vreun cercetător român să ajungă cunoscut la nivel mondial sunt reduse. Omul de ştiinţă spune că, în prezent, marile descoperiri depind de investiţii de milioane de euro, iar acest fapt reduce şansele ţărilor mai slab dezvoltate de a obţine performanţă în cercetare.

- În recentul Dvs. Eseu autobio­grafic, vă intitulaţi om de ştiinţă din întâmplare. Ce înţelegeţi prin această denumire şi care e rolul întâmplării în viaţa Dvs.?

R.L.: Mă refeream la două aspecte din cariera mea. Primul, că simplu fapt că am avut o carieră în ştiinţă a fost pură întâmplare pentru că nu în direcţia asta mă îndreptam eu. Iar al doilea înţeles, a fost acela că, direct vorbind, cele mai de succes cariere ştiinţifice - şi cu certitudine carierele celor mai mulţi laureaţi Nobel - sunt marcate de serendipitate.

Serendipitatea carierei mele a avut de-a face cu faptul că mă pregăteam să devin medic, şi a fost doar ca urmare a războiului din Vietnam şi a recrutării obligatorii a medicilor în acest război atât de nepopular pe care încercam să o evit…că am intrat în Serviciul de Sănătate Publică al Statelor Unite în calitate de ofiţer, iar de acolo am fost repartizat la Institutele Naţionale de Sănătate să învăţ cum să fac cercetare. Şi după un - să spunem - început zbuciumat şi plin de eşec, în cele din urmă m-am întâlnit cu ceva succes. E o poveste lungă. Dar, aşa cum spuneam, în ultimă instanţă, a fost din cauza acelei experienţe că am ajus să gravitez spre ştiinţă. A fost din pură întâmplare, din circumstanţe dincolo de controlul meu. Niciodată nu aş fi visat la o asemenea carieră. Şi apoi, bineînţeles, în decursul unei vieţi în laborator, serendipitatea mai apare şi îţi dă câte un dar remarcabil pentru că i-ai oferit şansa. Şansa favorizează mintea pregătită. E adevărat. Trebuie să fii gata pentru asta.

- Dar, fireşte, dincolo de întâmplare se află o cantitate enormă de muncă. Sunt curioasă: Dacă aţi aduna orele investite în cercetarea Dvs despre receptorii proteinei G, cum ar arăta cifrele?

R.L.: La ce număr aş ajunge? Ştii ce? Este într-adevăr un număr atât de mare, pentru că aceasta e o cercetare de puţin sub 50 de ani, mai precis 49, aşa că cine mai numără? N-am văzut-o niciodată ca muncă, bine? Deci, dacă mă întrebaţi: „Ei bine, câte ore pe săptămână am lucrat?“ chiar că este aproape imposibil de răspuns pentru că nu pot să vă spun când lucrez sau cînd mă joc. Desigur, câte zece ore zilnic în laborator şi la birou, şi aşa mai departe. Poate că ceva mai puţin acum, la vârsta de 75 de ani. Dar, acasă, seara şi la sfârşit de săptămână, o mare parte din timp lucrez. De fapt, nu lucrez cu adevărat. Fac ceea ce fac. Muncă înseamnă că citesc lucrări, planific experimente, corespondez prin e-mail cu studenţii şi colegii mei la toate orele. Deci, totul se întrepătrunde. Nu am o separare clară între muncă şi recreere.

- Mi-aţi anticipat o întrebare. În autobiografia Dvs enumeraţi nişte factori de succes, iar între aceştia, jocul şi umorul sunt probabil cei mai surprinzători. La ce vă referiţi când spuneţi că jocul şi umorul sunt factori importanţi în viaţa Dvs?

R.L.: Ştiţi, consider că având o curiozitate de copil în ceea ce fac şi o uimire copilărească despre ceea ce fac, chiar stimulează creativitatea. Gândiţi-vă la asta - când suntem noi cei mai creativi? Când suntem copii, nu? Mai ales când suntem copii mici. Am şase nepoţi şi am crescut cinci copii, toţi ai mei. Aşa că am avut multă experienţă cu copiii. Şi, da, copiii sunt atât de creativi! Îmi place să mă joc cu nepoţii mei, deoarece abordarea mea este să las lucrurile să curgă în voia lor. Deci, suntem în mijlocul unei conversaţii şi dintr-o dată lucrurile iau o tangentă nebunească. Este în regulă. Mă descurc. Nici o problemă. Deci, având o atitudine jucăuşă, cred că sporeşte creativitatea, pentru că ce e jocul? Jocul este imaginaţie pură. Adică.. unul dintre citatele mele favorite este din Albert Einstein, care a spus: „Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea“. Aceasta cu siguranţă a fost experienţa mea. Dar umorul este, de asemenea, parte a acestui lucru.

Cred că v-aţi prins că am un simţ al umorului destul de bun şi văd cele mai multe lucruri într-o perspectivă plină de umor. Se întâmplă şi cu stagiarii mei. Îi provoc întotdeauna cu umor, iar parte din umor sunt spontaneitatea şi surpriza. Asa că ei niciodată nu ştiu ce urmează, şi chiar în mijlocul unei discuţii intervin surprinzător. În întâlnirile mele de laborator folosesc mult umor, pentru că 1) e distractiv 2) mă reprezintă şi 3) cel mai important, încurajează creativitatea. Umorul foloseşte nuanţa şi dublul înţeles. Iar aceasta este o problemă pentru unii dintre cursanţii noştri străini, în special pentru asiatici, care, mi-am dat seama că nu prea receptează umorul - şi e destul să privesc în jur ca să ştiu cine a prins gluma, cine nu. O explicaţie e culturală, o alta este limba. Dar, de fiecare dată când faci o remarcă plină de umor, practic pui împreună două lucruri care în mod obişnuit nu sunt împreună, sau se prezintă o perspectivă diferită de cea obişnuită. Descoperirea ştiinţifică este exact acelaşi lucru: se pun nişte lucruri laolaltă, care, în mod normal, nu ar fi puse împreună. Aşadar, o perspectivă plină de umor şi de joc este într-adevăr foarte importantă pentru felul cum văd eu ştiinţa. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă extraordinari pe care i-am respectat în cariera mea sunt destul de amuzanţi. Nu toţi. Există şi câţiva seci - evident, ei au un sistem diferit, dar cei mai mulţi dintre ei sunt foarte distractivi.

 - Când aţi început cercetarea despre receptorii proteinei G şi cum s-a născut această temă de cercetare?

R.L.: Tema s-a născut la Institutele Naţionale de Sănătate (INS), când am avut doi mentori. Ambii sunt încă în viaţă, activi profesional la cei 85 de ani. Unul în New York şi unul la INS. Ambii erau endocrinologi moleculari. Şi, printre alţi oameni de ştiinţă, au avut ideea că ar putea exista un astfel de lucru, un receptor. A fost o idee foarte controversată. Majoritatea breslei nu a crezut cu adevărat în ea. Aşa că mi-au dat un proiect prin care să încerc să dezvolt un anume test pentru un anume receptor. După cum se va  dovedi, era vorba de aceeaşi familie de receptori, pe care urma să-i studiez întreaga carieră, dar nu era acelaşi receptor. A fost un receptor pentru un hormon numit ACTH - hormon adrenocorticotropic. Şi, în acel moment nu existau mijloace directe de a studia receptorii prin analize directe şi mi-au atribuit mie, acestui novice, tema să dezvolt un astfel de test. Şi, nu m-au controlat aproape deloc, lucram foarte mult pe cont propriu şi am făcut multe, multe erori şi, ştiţi, vreme de 18 luni nu am ajuns nicăieri. Deci, acolo s-a născut întrebarea de cercetare. Apoi, după ce am plecat să-mi continui pregătirea clinică şi am constatat că îmi lipsea laboratorul, am început iarăşi, dar nu am vrut să lucrez la acea cercetare. Am vrut să cercetez ceva mai strâns legat de medicina cardiovasculară, care era domeniul clinic pe care îl urmăream. Atunci am selectat pentru a studia ceva numit receptorul beta adrenergic, care este ţinta beta-blocantelor. Acesta a devenit, nu singurul model pe care l-am folosit în întreaga carieră, dar de departe cel mai important. Dar conceptul s-a născut la INS.

- Întrebat care e cel mai bun lucru despre câştigarea Premiului Nobel, răspundeţi precum un alt laureat Nobel, Alfred Gilman, care a spus: „Cel mai bun lucru despre câştigarea Premiului Nobel este că nu mai trebuie să răspunzi la întrebarea: «Când vei câştiga Premiul Nobel?»“ Când aţi răspuns prima dată la această întrebare?

R.L.: Cu aproximativ 20 de ani înainte de a câştiga premiul, oamenii au început să mă tortureze pentru asta... Am ţinut odată o prezentare plină de umor, un fel de discuţie după cină, numită „Ceva amuzant s-a întâmplat pe drumul către Stockholm“, în care revizuiam această lungă istorie de 20 de ani de a nu fi un laureat al Premiului Nobel. În mod cert a început cu 20 de ani buni înainte. Oamenii mă întrebau: „Când voi câştiga premiul?“ „De ce nu am câştigat premiul?“ „Nu e timpul să câştig premiul?“ şi tot aşa. Am fost şi pe pagina întâi a ziarului din Durham într-un an. Cred că a fost în 2003. M-au pus pe prima pagină că nu am câştigat Premiul Nobel, dar că eram cel mai bun candidat de la Duke. Acum râd de asta. Au fost momente când nu eram atât de încântat.

- Aşadar, împreună cu alţi doctori tineri aţi început să faceţi cerce­tare pentru a evita recrutarea în Vietnam, iar nouă din aceşti cercetători au câştigat Nobelul. Şi m-am gândit la următoarele: Răz­boiul din Vietnam a făcut 2 mili­oane de morţi în rândul civililor şi 58.000 în rândul militarilor americani. În acest context, descoperirile celor nouă laureaţi Nobel apar ca o minunată compensaţie de război. Aşa­dar, mă gândesc la impactul cerce­tării Dvs. La cât s-ar estima totalul vieţilor pe care le-aţi salvat cu tratamentele rezultate din desco­perirea Dvs. ?

R.L.: Ei bine, permiteţi-mi să vin cu următorul argument. În ceea ce priveşte cercetările mele, de departe cea mai comună ţintă pentru medicamentele utilizate în clinică sunt receptorii cuplaţi de proteina G pe care laboratorul meu i-a descoperit şi la care am muncit în întreaga carieră: totul, de la antihistaminice la betablocante serotoninergice la medicamente dopami­nergice. Prietenul meu Harold Varmus - care mi-a fost coleg de clasă la Medicină şi la INS - a descoperit oncogenele, genele care cauzează cancer. Lucruri de neimaginat s-au întâmplat ca urmare a tuturor noilor medicamente împotriva cancerului; Brown şi Goldstein - iar eu aleg acest grup pentru că noi patru am fost acolo nu doar în timpul războiului din Vietnam, ci pentru aceiaşi doi ani, ‘68 - ‘70 - activi­tatea lui Brown şi Goldstein a fost responsabilă de dezvoltarea statinelor pentru colesterol. Deci, acum aveţi cele mai frecvente ţinte de droguri, aveţi cancer, aveţi boli de inimă.

- Este cam totul.

R.L.: Mă refer doar la patru laureaţi Nobel. Nu mai vorbesc de ceilalţi cinci.

- Am găsit o statistică uimitoare în eseul Dvs. autobiografic: că fiecare din cei nouă laureaţi au avut ca mentor sau ca mentor al mentorului direct un laureat Nobel. Este un mesaj foarte puternic în spatele acestei statistici. Ştiu că preţuiţi mentoratul şi că aţi câştigat Premiul Nobel cu unul dintre discipolii Dvs. Care este cea mai mare provocare etică a mentoratului? Este aceasta legată de stabilirea unor graniţe profesionale care să permită discipolului să prospere şi să fie recunoscut în mod egal? E o relaţie cumva dificilă.

R.L.: Absolut, şi nu fiecare mare cercetător este un mare mentor. Aşa cum nu orice mare mentor este un bun cercetător. Pentru mine, cea mai mare provocare este următoarea - şi aţi intuit acest lucru. Ca mentor poţi eşua în două feluri. Fie situându-te contraintuitiv prea aproape de discipol şi controlându-i munca prea strict. Făcând acest lucru, nu îi permiţi să se dezvolte niciodată, nici să îşi însuşească proprietatea intelectuală a ceea ce face. În consecinţă, chiar şi atunci când funcţionează bine, nu o poate îmbrăţişa pe deplin, pentru că ştie adânc în inima sa: „Ştii, fără şeful...bine...“. La cealaltă extremă, poţi eşua fiind aşa de îndepărtat de discipol încât nu învaţă lucrurile de care are nevoie. Aşadar, pentru mine, cea mai mare provocare a fost întotdeauna de a găsi acea graniţă, acest echilibru... Dar dificultatea vine din faptul că liniile se situează diferit pentru fiecare stagiar. Există unii care sunt foarte înzestraţi, şi adesea caută pe cei mai buni mentori pentru că simt cine e mai bun. Deci, pentru ei aş putea să aşez linia aici. Şi uneori am un stagiar mult mai puţin talentat şi trebuie să stabilesc linia într-un loc foarte diferit. Deci asta este cea mai mare provocare. Cheia succesului este să fii un psiholog bun - să aloci timp să cunoşti fiecare stagiar îndeaproape, pentru că, dacă nu faci asta, nu ai nicio idee. Şi credeţi-mă, mulţi colegi nu au nicio idee.

- Care este următoarea descoperire majoră pe care speraţi să o construiţi pe munca dvs. cu receptori celulari?

R.L.: Cred că următoarea descoperire majoră pentru mine are de-a face cu unele idei pe care le avem în laboratorul meu, şi care se bazează pe munca pe care o facem acum, ceea ce ne va permite să înţelegem, mai detaliat decât am făcut vreodată, cum diferitele medicamente se potrivesc cu receptorii... Sperăm că acest lucru ne va permite să dezvoltăm noi clase de medicamente care sunt mult mai specifice decât cele care au existat înainte. Iar acestea nu sunt pentru un anume receptor sau boală. Avem idei care, credem, sunt în general aplicabile întregii familii de receptori. Acum, pentru a atinge acest obiectiv, va fi necesar să luăm o parte din muncă din laboratorul academic şi să o mutăm în sectorul comercial. Am fondat acum un deceniu o companie biotehnologică. E o companie de succes, care acum e tranzacţionată public. A creat câteva medicamente care sunt foarte aproape de a fi aprobate. Dar sunt pe punctul de a face acest lucru din nou. În general, nu asta îmi place să fac, dar dacă este necesar să atingem un anumit scop, o voi face, ca acum 10 ani. Am avut idei despre care noi chiar am simţit că ar putea revoluţiona felul în care s-au dezvoltat anumite medicamente. Dar asta nu se poate face în mediul academic. Scopul în mediul academic este să dezvoltăm noi idei şi noi cunoştinţe. Cele mai bune din acestea merg în domeniul comercial.

- Administraţia Obama a folosit metafora misiunii pe lună pentru tratarea cancerului. Cu alte cuvinte, dedicarea resurselor guvernamentale cercetării cancerului aşa cum am făcut pentru a trimite oamenii pe lună. Credeţi că America are încă voinţa de a face acest lucru şi dacă da, ar da această abordare rezultate?

R.L.: Cred că nu mai există voinţă politică în acest sens. Cred că actuala administraţie politică este, pe scurt, o administraţie anti-ştiinţifică. Vor să reducă bugetul Institutelor Naţionale de Sănătate. Din fericire, Congresul nu îi va lăsa să o facă. Dar nici nu vor aproba expansiunea care este cu adevărat necesară. Şi cred că o mulţime de oameni de pe stradă nu înţeleg cât de importantă este cercetarea ştiinţifică originală. Nu asta votează ei. Deci, nu cred că avem voinţă. Voinţă politică a existat. Dar, o abordare de tipul misiunilor aerospaţiale ar funcţiona? Nu, cu certitudine nu. Motivul este următorul: Ne trebuie un sprijin puternic pentru descoperirea ştiinţifică, ce va duce la progrese majore. A fost întotdeauna aşa. Dar aceasta trebuie să explodeze natural, nu o poţi bate la maşină. Nu e ca şi cum ai comanda un hamburger. Nu poţi comanda o cură pentru cancer. Nu poţi să-ţi comanzi un tratament pentru boli de inimă sau altceva. Deci, e nevoie doar un sprijin solid. E nevoie de investiţii în formarea şi recrutarea celor mai buni şi mai creativi oameni de ştiinţă, sprijinindu-i nu doar în mod adecvat, dar şi generos. Să-i lăsăm să se coacă şi să sperăm la mai bine. Terapiile de şoc nu funcţionează în opinia mea.

- În autobiografia Dvs spuneţi că unul dintre punctele omise în carieră se află lipsa de interes pentru o poziţie de conducere. Aţi fi fost vreodată interesat de politică?

R.L.: E o întrebare fascinantă. Ştiţi, prietenul meu bun, Harold Varmus, care a câştigat Premiul Nobel pentru oncogene, a fost un om de ştiinţă de laborator, la fel ca mine, la UCSF (n.r. - Universitatea California San Francisco), în anii ‘90, şi nu a avut nici măcar o funcţie administrativă în mediul academic, iar, după ce a câştigat Premiul Nobel, a fost director al Institutelor Naţionale de Sănătate. Nu avea nicio experienţă administrativă. În mai multe momente din cariera mea, am luat în considerare asumarea de responsabilităţi admi­nistrative. Aş fi putut să merg pe această pistă. Dar nu am putut prezice nimic despre cariera mea, ceea ce re­trospectiv este plăcut. Face viaţa mai distractivă şi mai incitantă. Când eram rezident în medicină, am excelat cu adevărat. Eram un medic excelent, ca să spun aşa. Aşa că ambele instituţii unde m-am instruit mi-au cerut să fiu în cele din urmă rezident medical principal, ceea ce era o mare onoare. Dacă m-aţi fi întrebat când eram în şcoala medicală care ar fi fost cea mai mare onoare pe care aş fi putut-o obţine vreodată, aş fi spus să fiu rezident şef. Cu toate acestea, atât Columbia, cât şi Harvard mi-au cerut să fiu rezident medical principal şi le-am refuzat pe amândouă, pentru că, între timp, interesele mele se schimbaseră. Am venit la Duke în ‘73. Dacă m-aţi fi întrebat: „În următorii câţiva ani, care credeţi că va fi următorul pas în carieră?“ Aş fi spus: să fiu şeful secţiei de cardiologie undeva, poate aici. Nu vă pot spune cât de multe oferte de şef de cardiologie am primit. Nu am acceptat niciuna niciodată. Nu mă mai interesa asta atunci. Dacă m-aţi fi întrebat până prin 1980, „Ce urmează?“ Cred că să fi fost preşedintele Departamentului de medicină mi s-ar fi părut performanţa ultimă şi cea mai importantă pe care aş putea-o atinge în cariera mea. Mi s-au oferit funcţii de preşedinte la medicină, inclusiv aici la Duke. Nu am avut niciun interes în asta când s-a întâmplat. Şi aşa mai departe. De ce nu am făcut-o? Cred eu că aş fi putut face treabă bună în aceste funcţii? Da, cred că aş fi putut face o treabă excelentă. De ce nu am făcut-o? Cred că cel mai bun răspuns este că, deşi cred că aş fi putut face o treabă bună, totuşi, aş fi făcut-o ca pe o slujbă, pentru că m-am concentrat atât de mult asupra descoperi­rilor şi cercetărilor încât nu aş fi dăruit cel mai bun din mine. Cel puţin sunt destul de sincer cu mine însumi, să spun că dacă nu voi da cel mai bun din mine şi 100% nici nu o voi face. Aşa că acum sunt la cel de-al 75-lea an şi nu am deţinut nici una din aceste funcţii...

- Trei laureaţi Nobel se trag din România. Toţi s-au împlinit profesional în afara ţării de origine.

R.L.: Cine sunt aceştia?

- Unul este George Emil Palade, laureat în 1974 pentru Medicină. Era la Universitatea Yale în acel an. Al doilea este Ellie Wiesel, laureat Nobel pentru pace în 1986, când de asemenea era în Statele Unite. Al treilea este Herta Muller, laureată Nobel pentru literatură în 2009, aflată în Germania. (Wikipedia îl menţionează şi pe Stefan Hell, laureat Nobel pentru Chimie, în 2014, ca fiind născut în România, la Arad). Aşadar, toţi aceştia s-au realizat profesional în afara României, ţară cu cel mai mare export de inteligenţă din Uniunea Europeană. Credeţi că în lumea globală de azi, în care comunicarea e pretutindeni şi în toate formele, iar totul pare accesibil din orice loc al lumii, un cercetător din România are spe­ranţe să aibă rezultate de vârf?

R.L.: Cred că acea persoană trebuie să fie un geniu rar, ştiţi, un fel de Einstein…

- E foarte descurajant ce spuneţi…

R.L.: Desigur, în literatură ar putea să se întâmple, pentru că nu are nevoie de nimic sub aspectul finanţării. Dar, dacă vreţi să întrebaţi despre domeniul cel mai aproape de inima mea - cercetarea biomedicală - cred că, absolut, este cel mai puţin probabil, pentru că este scump şi e nevoie de acces la tot felul de resurse, nu numai de bani pentru consumabile, ci pentru echipamente de înaltă tehnologie. De exemplu, există o tehnologie care revoluţionează biochimia actuală, care stă la baza multor cercetări biome­dicale, numită microscopie crio electronică. Este o modalitate de a putea să privim efectiv moleculele la ceea ce se numeşte rezoluţie ionică - literalmente pentru a vedea atomii individuali. Este ceva copleşitor. În ultimii cinci ani a făcut un salt cuantic. Duke University pregăteşte acum o astfel de bază de cercetare - intrând foarte târziu în joc. Multe dintre celelalte instituţii mari au făcut-o deja. Costă zece milioane de dolari pentru a înfiinţa această bază, şi apoi aproape un milion de dolari pe an în costurile de operare.

- Asta e imposibil pentru o ţară ca România…

R.L.: Exact! Ştiţi cine cheltuie mai mulţi bani decât oricine altcineva în aceste zile? Chinezii. Şi o mare parte a exodului de creiere se îndreaptă către China. Este uimitor. Am colegi din întreaga ţară - inclusiv fostul meu student, Brian Kobilka - care au fost atraşi nu de a părăsi Statele Unite, ci de a înfiinţa două laboratoare în China, unde merg de câteva ori pe an pentru câteva săptămâni. Şi sunt atât de bine finanţate. Deci, speranţele pentru o ţară mică, nu deosebit de bogată ca România, nu le văd.

- Cum vedeţi relaţia dintre ştiinţă şi divinitate?

R.L.: Şi divinitate?

- Da.

R.L.: Oh! O întrebare foarte interesantă... Deci, cred că unele dintre opiniile lui Einstein, despre care citesc chiar acum, sunt în concordanţă cu propria mea părere, care este că atunci când ajungi să descoperi cum funcţionează lucrurile. . . nu pot, şi se pare că nici Einstein nu a putut - să nu mă înclin şi să nu mă simt copleşit de complexitatea şi, în ciuda acesteia, de ordinea perfectă a tuturor lucrurilor. Nu-mi place să mă consider un creaţionist. Pe de altă parte, nu ştiu cum s-au organizat toate acestea, iar asta mă lasă mut de uimire uneori. Da, evoluţia poate explica modul cum s-au dezvoltat lucrurile din tărâmul vieţii. Dar cum a început totul din nimic continuă să mă uimească. Aşadar, com­plexi­tatea sistemelor mă plasează într-un cadru foarte spiritual, nu invers.

- Nu ştiu multe despre ştiinţă, şi nici despre divinitate. Dar, intuitiv, cred că nu există nicio contradicţie între ele.

R.L.: Da. Exact aşa simt şi eu. De fapt, eu am citit mai multe cărţi pe tema aceasta... O carte foarte bună este „Limbajul lui Dumnezeu“. Este o carte foarte interesantă. Dacă nu aţi citit-o, aţi putea să o căutaţi, autorul este Francis Collins. Este un bun prieten al meu, directorul Institutelor Naţionale de Sănătate. Este un om de ştiinţă foarte cunoscut şi este membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe. Este genetician. Dar este şi creştin evanghelic. A început ca ateu şi, după ce a devenit un om de ştiinţă foarte de succes, a devenit creştin evanghelic. Şi a scris o carte despre asta.

- Mai spuneţi în autobiografia Dvs că pentru a atinge succesul trebuie să fii capabil să spui o poveste bună. Ador această afirmaţie. Dacă vă cer acum să vă spuneţi propria poveste în doar trei propoziţii, care ar fi acestea?

R.L.: Băiat evreu din Bronx, iubeşte cititul. Visează să fie doctor. Şi, cumva, se dovedeşte a fi un om de ştiinţă care câştigă Premiul Nobel.

- Se pare că terapiile genetice sunt în ascensiune azi. Puteţi anticipa o zi când tratamentele genetice vor face ca medicamentele pe care ne bazăm acum să fie cu totul depăşite?

R.L.: Probabil că depăşite, nu. Ştiţi, e interesant. Am o perspectivă destul de lungă asupra medicinei: am fost medic din 1966, deci, mai mult de 50 de ani, şi cariera mea de cercetare este, de asemenea, de aproape 50 de ani. Şi, ştiţi, o mulţime de lucruri sunt exagerate de presă. Terapia genetică, cum e numită azi, a fost sugerată de cel puţin 30 de ani - cel puţin 30 de ani! Şi facem progrese modeste. Probabil unele din desfăşurările recente pe care le-aţi citit au potenţialul - subliniez potenţialul - de a revoluţiona modul în care sunt tratate o serie de boli. Dar asta e o bătălie greu de dus, iar ceea ce s-a realizat acum ar putea fi nişte paşi foarte mici. Asadar, nu aşteptăm nicio revoluţie în următorul deceniu. În următorii 50 până la 100 de ani? Da. Nu ştiu dacă ştiţi că era un serial TV numit Star Trek. Era acolo un doctor pe nume „Bones“ şi el doar trebuia să atingă oamenii pentru a se face bine, şi se vorbea acolo despre cât de barbaric era modul în care se făcea medicină. De exemplu, cu douăzeci şi trei de ani în urmă, am efectuat o operaţie de by-pass cvadruplă pentru boala coronariană. Chiar cred că, peste 50 de ani, oamenii se vor uita înapoi şi vor spune ce barbarism a fost. Le tăiau pieptul oamenilor, când acum putem face cutare. Deja facem stenturi... Deci cred că vor fi schimbări mari, dar nu cred că va fi o revoluţie pe care o putem vedea în vieţile noastre. Cred că va dura multe, multe decenii.

Interviu realizat de jurnalista Emilia Chiscop, la Duke University, SUA.