Clanurile de prostituate din Evul Mediu. Poveştile bandelor de femei conduse de preoţi viguroşi, care invadau bâlciurile
0
Prostituţia femeilor a stârnit numeroase controverse de-a lungul timpului. În Evul Mediu, pe teritoriul actual al ţării, fenomenul era fie privit cu îngăduinţă, fie pedepsit aspru, cu condamnarea femeilor la moarte, în funcţie de epocă şi de oamenii care îl gestionau. Mai multe mărturii din secolele trecute vorbesc despre adevărate clanuri de prostituate, puse tocmai în slujba clerului.
Peste 1.500 de prostituate trăiau numai în Constanţa secolului al XV-lea potrivit informaţiilor din 1414, publicate în volumul „Femeia în trecut, prezent şi viitor”, de August Bebel (Bucureşti: Editura Librărieĭ Carol Müller). Un impozit propus de un reprezentant al clerului din Constanţa asupra concubinajului era la originea acestor informaţii, potrivit autorul cărţii publicate la începutul secolului trecut. August Bebel oferea explicaţii neobişnuite pentru situaţia prostituarelor.
„Nenumărata mulţime a preoţilor era în cea mai mare parte alcătuită din bărbaţi viguroşi a căror viaţă leneşă ducea la extrem trebuinţele lor sexuale pe care celibatul obligatoriu le silea la o satisfacere cu plăceri excepţionale sau fapte contra naturii. Mănăstirile de călugăriţe şi călugări nu se deosebeau deloc de casele publice, decât prin aceea că viaţa era mult mai desfrânată încă şi mai îngăduitoare”, afirma autorul. Astfel, în oraşele din trecutul României, numărul mare de prostituate, însoţite de preoţi, era o imagine obişnuită, afirma Auguste Bebel.
„Bande de femei saltimbance, cântăreţe, muzicante, alergau pe drumuri, în tovărăşie cu scolari şi popi vagabonzi, îmbulzindu-se prin bâlciuri, târguri şi prin toate locurile unde era vreo sărbătoare sau unde poporul venea cu mulţimea. În armatele vagabonzilor, ele alcătuiau o corporaţie aparte, având un titlu deosebit”, arăta autorul volumului „Femeia în trecut, prezent şi viitor”.
Femeile armatei
Creşterea numărului de femei care îşi ofereau trupurile pentru a-şi putea câştiga existenţa în Evul Mediu era cauzată şi de mulţimea lor în raport cu cea a bărbaţilor. „Starea femeilor, în această epocă, deveni cu atât mai vrednică de plâns, cu cât la toate piedicile care deja îngreunau atât de mult căsătoria şi stabilirea lor, se mai adăuga încă şi predominarea lor numerică asupra bărbaţilor. Pricinile de seamă ale acestui fenomen avură ca urmare marele număr de războaie şi bătălii, pericolul călătoriilor comerciale, sporirea mortalităţii bărbaţilor pricinuită de nestatorniciile şi necumpătarea lor. Felul de viaţă pe care-l duceau nu făcu decât să tot crească proporţia acestei mortalităţi în mijlocul numeroaselor boli molipsitoare care domneau în tot evul mediu”, afirma Auguste Bebel. Numeroase femei însoţeau armatele în bătălii, fiind ajutor la muncile de pe câmpul de luptă, cât şi însoţitoare ale soldaţilor.
„După frumuseţea şi vârsta lor, potrivit ideilor corporative ale timpului, erau destinate deosebitelor slujbe ale armatei, de la care nu se puteau abate deloc, fără a fi aspru pedepsite. În câmpuri aveau ajutorul soldaţilor, la facerea proviziilor de grâu, paie şi de lemne, astuparea gropilor, a mlaştinilor, a găurilor şi în sfârşit la vegherea curăţeniei câmpului. În timpul asediului aveau datoria de a umple toate gropile locurilor cu ramuri, cu crengi şi cu braţe de lemne, pentru a înlesni asaltul”, scria istoricul.
Cum funcţionau bordelurile
Pentru ajutorarea femeilor nenorocite, care nu mai făceau parte din suita armatei în multe oraşe au fost înfiinţate mănăstiri. Locurile erau insuficiente pentru ajutorul femeilor, relata Auguste Bebel. „Şi pentru că după ideile evului mediu nicio meserie, oricât de vrednică ar fi fost ea de dispreţuit nu putea să se facă fără o orânduire deosebită, prostituţia primi şi ea o organizaţie corporativă. Existau în toate oraşele case de femei publice care aveau un venit fiscal sau de la senior, sau chiar de la biserică, în casele cărora era strâns venitul net. Femeile care locuiau aceste case alegeau singure o matroană care îngrijea de disciplină şi ordine şi veghe cu zel pentru ca concurentele, nefăcând parte din corporaţie să nu vie să-i strice meseria. Şi dacă aceste concurenţe erau prinse în flagrant delict de a face rău celorlalte ele erau pedepsite şi prigonite cu furie”, arată autorul volumului „Femeia în trecut, prezent şi viitor”.
Casele de prostituţie privilegiate
Casele de femei publice se bucurau de un privilegiu deosebit, în timp ce alte prostituate care nu beneficiau de „sprijinul” acestora erau condamnate. „Aceleaşi comune care organizau în mod oficial serviciul bordelelor, luându-le sub stăpânirea lor şi înzestrând cu privilegii tot felul de preotese ale zeiţei Venus păstrau pedepsele cele mai aspre şi fioroase pentru sărmana fată căzută şi părăsită. Infanticida care în deznădejde îşi omora rodul măruntaielor sale era osândită de obicei la moartea cea mai crudă, pe câtă vreme nicio voce nu se ridica împotriva seducătorului fără conştiinţă. Poate că seducătorul era chiar printre judecătorii care dădeau pedeapsa cu moartea fără milă sărmanei fete”, scrie Auguste Bebel.
Femeile uşoare care alergau din casă în casă
O mărturie similară despre mulţimea prostituatelor din oraşele Evului Mediu a oferit-o cronicarul turc Evlia Celebi, care a călătorit la mijlocul secolului al XVII-lea în ţinuturile actuale ale României. Autorul „Cărţii Călătoriilor” informa că în oraşele din Dobrogea existau femei care îşi ofereau serviciile sexuale, mergând din casă în casă. „Cântăreţelor li se spune guvende. Ele sunt numeroase şi merg din casă în casă şi cântă din dible acordate la întâmplare sau umblă prin grădini fluierând, aceasta nu se consideră o ruşine. Aceste femei destrăbălate au ruinat atâtea mii de oameni de familie şi, ducându-i la faliment, i-au făcut să devină slujnici”, scria Evlia Celebi, în Cartea călătoriilor. În Iaşii secolului al XV-lea, prostituatele se numeau „gazde”, informa călătorul turc.
„Femeile uşoare din acest oraş, zise gazde, stau în cârciumi. Ele poartă un fel de rochii pestriţe din atlaz, din stofă de mătase şi de catifea şi se încalţă cu papuci cu tocuri înalte şi împodobite cu cuie cu capete mari şi aurite. Ele stau cu capul gol şi cu părul negru despletit. Oferind celor care le ies în cale frumuseţea lor şi plăcerile trupeşti ele plătesc, ca dare, beiului Moldovei, şase pungi pe an. În schimb, femeile cinstite poartă peste fusta de mătase colorată un şorţ albastru, ca şi cele de la marginea Istambulului. În felul acesta şi după îmbrăcăminte se cunoaşte dacă o femeie este sau nu de moravuri uşoare”, scria Evlia Celebi. În alte oraşe ale acelor vremuri prostituţia se pedepsea cu moartea. „Când femeile uşuratice din cetăţile Ismail, Chilia şi Tulcea sunt prinse, ele sunt aduse pe o insulă şi lăsate acolo dezbrăcate, încât mor într-o noapte din pricina ţânţarilor”, scria Celebi.
Vă recomandăm şi:
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.
Bolile de care sufereau românii erau tratate în secolele trecute cu ajutorul unor leacuri cel puţin ciudate, care în prezent sunt considerate aproape inutile.
Prostituţia era un fenomen greu de controlat în perioada interbelică şi în anii 1940, când activitatea caselor de toleranţă era interzisă sub sancţiuni aspre. O serie de documente păstrate la Arhivele Naţionale - Hunedoara şi numeroase relatări din presa vremii arată îngrijorarea autorităţilor faţă de numărul mare al tinerelor care îmbrăţişau depravarea din bordeluri.
Se încarcă comentariile...
