Calvarul şi umilinţele prizonierilor din Gulag, reţeaua uriaşă de lagăre staliniste. Cum supravieţuiau la „polul ferocităţii“
0
Lagărele de muncă înfiinţate în Uniunea Sovietică, cu nenumăratele lor victime, au servit ca model de urmat pentru autorităţile primilor ani de regim comunist din România. Mărturiile păstrate despre ele sunt tulburătoare.
Reţeaua de lagăre de muncă sovietice, creată la sfârşitul Primului Război Mondial şi cunoscută sub termenul „GULAG”, a găzduit în cele aproape patru decenii de existenţă milioane de deţinuţi, de toate tipurile.
Despre condiţiile crâncene de viaţă ale prizonierilor regimului stalinist au relatat numeroşi autori, cele mai cuprinzătoare mărturii fiind ale scriitorului Alexandr Soljeniţn, publicate în anii ’70 în volume ca Arhipelagul Gulag, Primul Cerc şi O zi din viaţa lui Ivan Denisovich.
Lagărele de muncă au existat în întreaga Uniune Sovietică, dar cele mai mari se găseau în regiunile extreme geografice şi climatice ale ţării, de la nordul Arctic până la estul Siberiei şi sudul Asiei Centrale. Prizonierii erau angrenaţi într-o varietate de activităţi, dar munca lor era de obicei necalificată, manuală şi ineficientă din punct de vedere economic. Violenţa, climatul extrem, munca grea, raţiile slabe ale alimentelor şi condiţiile nesanitare au condus la rate extrem de mari de decese în lagăre.
Potrivit unor cercetători, peste un milion de oameni au murit în Gulag. Cele mai mari atrocităţi s-au înregistrat în deceniile în care Uniunea Sovietică era condusă de Iosif Stalin.
Iată câteva dintre ele:
Calvarul femeilor din lagărele de muncă
Femeile aduse în lagărele sovietice aveau adesea cel mai mult de suferit. Trăiau în barăci supraaglomerate, fără utilităţi şi încălzire, şi erau abuzate de către alţi deţinuţi şi de gărzi. Copiii născuţi în timpul detenţiei le erau luaţi şi duşi în orfelinate speciale, unde rata mortalităţii era extrem de ridicată. Uneori nu mai apucau să îi vadă vreodată. Primii paşi în lagărele de muncă erau pentru femei un adevărat supliciu.
„Sosirea în lagărul de muncă s-a dovedit punctul culminant al umilirii. Am fost puşi să ne dezbrăcăm şi am fost împinşi în nişte încăperi fără acoperiş, construite din scânduri. Deasupra capetelor noastre, stelele străluceau, iar sub picioarele noastre se găseau excremente îngheţate. O astfel de încăpere măsura trei metri pătraţi şi în fiecare erau ţinuţi trei – patru oameni dezbrăcaţi, care tremurau înspăimântaţi. Aceste coteţe erau deschise apoi unul după altul, iar oamenii goi erau conduşi prntr-o curte, un foaier în versiunea lagărului, într-o altă încăpere unde documentele noastre erau verificate şi lucrurile noastre erau „căutate”. Scopul căutării era să fim lăsaţi cu cârpe, iar lucrurile noastre bune, pulovere, mănuşi, şosete, eşarfe, veste şi pantofi buni, să fie păstrate pentru ei înşişi. Zece hoţi au jefuit fără ruşine aceşti oameni sărmani şi abia vii”, îşi amintea Evfrosiniia Kersnovskaia, o fostă deţinută a lagărelor din Siberia, originară din Basarabia, autoare a mai multor jurnale despre viaţa prizonierilor din lagărele de muncă sovietice.
Munca până la moarte
Deţinuţii din Gulag erau obligaţi să muncească până la 14 ore pe zi, în activităţi fizice epuizante şi într-un climat periculos pentru sănătatea lor. Îşi petreceau zilele tăind copaci cu topoare şi fierăstraie primitive sau săpând în şanţuri şi canale în pământul adesea îngheţat al Siberiei. Alteori erau trimişi să muncească în minele de cupru şi cărbune, de pe urma cărora sufereau de boli pulmonare cauzate de inhalarea prafului de minereu, care se dovedeau letale. Hrana era adesea insuficientă pentru muncile extrem de dificile.
„În ochii autorităţilor, prizonierii nu aveau aproape nicio valoare. Cei care mureau de foame, de frig şi din cauza muncii grele erau înlocuiţi cu noi deţinuţi, deoarece sistemul putea găsi întotdeauna mai mulţi oameni pentru a umple lagărele de muncă”, informează gulaghistory.com.
Canalului Marea Albă-Marea Baltică a fost primul proiect important construit prin folosirea muncii forţate a deţinuţilor din Gulag. A fost construit între anii 1931 şi 1933, cu ajutorul a peste 150.000 de deţinuţi care l-au săpat cu ajutorul lopeţilor, târnăcoapelor şi roabelor improvizate în doar 20 de luni. Canalul Stalin sau Belomorkanal, lung de 227 de kilometri şi cu o adâncime redusă la mai puţin de patru metri, a fost inaugurat cu mare fast în 2 august 1933, dar cu timpul s-a dovedit prea îngust şi prea puţin adânc pentru a fi eficient economic.
Zeci de mii de oameni au murit în timpul detenţiei în lagărele din jurul Belomorkanal. 15 ani mai târziu, canalul de la Marea Baltică a servit ca model pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră. Construcţia canalului românesc a început în 1949, iar în aproape cinci ani de lucrări, au fost folosiţi zeci de mii de muncitori, majoritatea deţinuţi în numeroasele lagăre din Dobrogea. Proiectul s-a dovedit un eşec răsunător al autorităţilor comuniste şi criminal pentru deţinuţii politici, iar în 1953 şantierele sale, pe care miile de oameni munceau cu unelte rudimentare, a fost abandonat.
Oraşul – închisoare unde se murea de frig
Kolyma (Kolîma), un nume care inspira teama sovieticilor din anii regimului stalinism, era considerat regiunea cea mai rece locuită de oameni şi un loc în care puţini puteau supravieţui. Deţinuţii vorbeau despre ţinutul gheţurilor din Extremul Orient ca fiind locul unde iarna dura 12 luni pe an, iar în restul timpului era vară, în timp ce laureatul Nobel pentru Literatură, Alexandr Soljeniţîn, a numit-o „polul ferocităţii acelei uimitoare ţări numită Gulag”. Era un loc în care deţinuţilor le era imposibil să se protejeze în faţa frigului.
Lagărele din regiunea Kolymei au fost înfiinţate la începutul anilor ‘30, când Stalin a ordonat ca în ţinutul aproape inaccesibil din nord-estul ţării să fie exploatate marile zăcăminte de aur. La Kolyma, au fost aduşi să munceasă 250.000 şi un milion de prizonieri, printre care s-au numărat şi români, potrivit istoricilor, iar munca grea, clima rece şi alimentaţia precară, precum şi abuzurile la care au fost supuşi deţinuţii au făcut un număr considerabil de victime. Drumul spre Kolyma, prin gerul polar, a fost construit cu cazmaua şi roaba începând din anii ‘30, scria Varlam Tihonovici Şalamov (1907 - 1982), fost zek (deţinut în Gulag). A fost numit şi Drumul Oaselor, deoarece scheletele muncitorilor forţaţi care au murit în timpul construcţiei au fost îngropate în multe dintre fundaţiile sale. „În timpul iernii din 1938, autorităţile au decis ca transportul convoaielor să se facă pe jos, de la Magadan şi până la zăcămintele din nord. După un marş de 500 de kilometri, la Iagodnoe ajungeau 20 – 40 de oameni. Ceilalţi cădeau pe drum, morţi de foame sau împuşcaţi”, informa Şalamov, autorul „Povestirilor din Kolîma”.
Să te menţii teafăr în lagăr e imposibil, refuzul muncii însemna un act sinucigaş, iar greva foamei era inutilă, relata Soljeniţn, iar multor dintre deţinuţi nu le-a rămas ca şansă a supravieţuirii decât evadarea, chiar dacă o plănuiau din locuri cu totul uitate de lume. Fugarii prinşi erau pedepsiţi cu moartea ori maltrataţi, iar în cazul unor evadări reuşite, continuau să trăiască hărţuiţi şi ameninţaţi.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
