Povestea stranie a mănăstirii gălăţene care a fost înghiţită de pământ într-o clipită. Arheologii n-au mai găsit nicio urmă a ei

Povestea stranie a mănăstirii gălăţene care a fost înghiţită de pământ într-o clipită. Arheologii n-au mai găsit nicio urmă a ei

Piscul Mănăstirii văzut dinspre Valea Şasei. Sursa foto: Arhiva C.C:

Povestea spune că mănăstirea Filimonul a fost înghiţită de pământ acum trei secole, într-o noapte furtunoasă, după ce a fost lovită de mai multe trăsnete. Culmea este că există dovezi istorice care atestă că respectiva aşezare monahală chiar a existat, fiind fondată în urmă cu patru-cinci secole, de călugării greci. Se afla pe un deal din apropierea satului gălăţean Zărneşti, care se numeşte şi acum Piscul Mănăstirii.

În satele din partea de nord a judeţului Galaţi circulă, de secole, o legendă foarte interesantă despre o catastrofă fără precedent, care ar fi făcut să dispară fără urmă, într-o clipită, o frumoasă şi foarte bogată mănăstire aflată de culmea unui deal.

Povestea mănăstirii dispărute se bucură de notorietate şi în zilele noastre în mai multe sate din judeţ, iar istoria pare să le dea dreptate celor duc legenda mai departe: există numeroase mărturii scrise care arată că pe dealul Filimonului, situat la nord de localitatea gălăţeană Jorăşti şi în est de satul Zărneşti, s-ar fi aflat, între 1600 şi 1700 (există mai multe variante de datare) o bogată mănăstire grecească, ale cărei urme sunt astăzi cu totul dispărute.

Legenda populară a mănăstirii dărâmate de însuşi Dumnezeu

Varianta populară a legendei (culeasă acum mai bine de un secol de marele teolog român Ioan C Beldie (născut la Jorăşti în anul 1887) se păstrează aproape intactă până în zilele noastre. În urmă cu un deceniu, scriitoarea Rodica Tighici Iacomi o regăseşte, practic neschimbată, în povestirile sătenilor din Zărneşti (sat care ţine de Jorăşti), ca sursă fiind amintit localnicul Ion Filimon, pe atunci în vârstă de 84 de ani.

Conform acestei frumoase legende, pe dealul Filimonului, în porţiunea cunoscută şi în zilele noastre sub denumirea de Piscul Mănăstirii, s-ar fi aflat, încă de acum vreo 400 de ani , o mănăstire fondată de călugări greci. Fugiţi din Ţara Românească din calea turcilor, grecii construiseră pe un vârf de deal (priveliştea este realmente impresionată) o mănăstire-cetate din piatră, de mari dimensiuni.

Sute de călugări trudeau şi se rugau acolo, iar în proprietatea obştii se aflau mii de hectare de pământ, care erau muncite cu robi mănăstireşti, dar şi cu ţărani din patru sate azi dispărute: Filimonu, Huleşti, Cătănaşi şi Roşia.

„Se spune că atât de mare ajunsese lăcomia de bogăţie a călugărilor încât bunul Dumnezeu a hotărât, într-o noapte, să-i pedepsească pe aceştia cu nimicirea totală. Şi-atunci a prăvălit din cer o ploaie cum nu s-a mai văzut, cu trăznete şi şuvoaie, Iar pământul s-a căscat şi a înghiţit toată obştea mănăstirească, cu oameni, animale şi acareturi, de n-a mai rămas nici urmă de dânşii”, notează Ioan C Beldie legenda culeasă de la săteni.

Deşi profund moralizatoare (pedeapsă divină pentru lăcomie), legenda este, însă, doar în parte bazată pe adevăr. În acelaşi timp, totuşi, nu este nici foarte departe de ceea ce arată izvoarele istorice.

Astfel, documentaristul Felix G. Taşcă, în lucrarea „Paharnicul Pană de la Galaţi şi descendenţa lui până azi”, citând mai multe surse medievale, menţionează că la 23 septembrie 1682, pârcălabul Andronache Pană dă drept despăgubire lui Constantin Cantemir (nimeni altul decât tatăl domnitorului Dimitrie Cantemir) o parte din moşia Zărneşti, care se mărginea, conform zapisului, cu proprietăţile a două mănăstiri: una de maici, situată chiar în satul Zărneşti, iar cealaltă de călugări greci, aflată în locul numit Filimonul.

Deloc surprinzător, regăsim cuvântul „filiomon” atât la vechii greci (unde avea sensul de „cel iubit”), dar şi la romani (unde avea sensul de „iubitor de singurătate”). Ambele sensuri sunt, aşadar, destul de protrivite pentru a explica toponimia locului.

Ulterior, într-o monografie anomimă a comunei Jorăşti (document vechi de circa două secole, îngrijit apoi, acum un secol, chiar de către Ioan C Beldie, pe vremea cât a fost preot şi învăţător în localitate) se face referire la faptul că mănăstirea grecilor a dispărut pe la 1700, după ce a fost prădată şi arsă de tătari.

În document se afirmă că o parte dintre supravieţuitori au fondat  apoi două sate: Cotul Filimonului (dispărut acum circa 120 de ani, după ce locuitorii lui s-au mutat la Jorăşti, în cătunul Puţeni) şi Piersicul (care n-a rezistat decât cam un secol, după care locuitorii s-au mutat în cătunul Ţolica-Zărneşti).

Şi, totuşi, ruinele nu-s

Vârful de deal numit Piscul Mănăstirii (unde se spune că a existat lăcaşul de cult) este mărginit către sud de o pantă lină, în uşoară ascensiune, către dealul Filimonului şi către Rediul Carpenului.


Localizarea prin satelit a dealului cunoscut ca Piscul Mănăstirii.

În schimb, către nord-vest dealul se termină cu o pantă abruptă, care parcă se prăvale către albia seacă (doar primăvara şi toamna curge pe acol un fir subţire de apă) cunoscută sub numele de Valea Şasei. De fapt, dealul chiar se prăvale, căci este măcinat de numeroase şi violente alunecări de teren.

Toate încercările de stabilizare din perioada socialistă au eşuat pe rând, versantul înalt de circa 200 de metri plecând mereu din loc, cu tot cu arbuştii de protecţie plantaţi, de vină fiind conformaţia specială a terenului. Practic, pe acel bot de deal iese de sub pământ un soi de izvoraş firav, care doar umezeşte un pic pământul cât să-l facă instabil.

Partea realmente ciudată este că în zonă nu s-a descoperit, în ciuda numeroaselor căutări, nicio urmă a zidurilor măreţei mănăstiri. Evident, legenda spune că s-a căscat pământul şi a înghiţit tot, însă cercetătorii care au bătut locul cu piciorul (în anii 60 au fost câteva tentative de valorificare arheologică) spun că, de fapt, cea mai aproape de adevăr este teoria că pietrele au fost mânate în vale de alunecările de teren, iar de acolo au fost adunate de  sătenii din Zărneşti, Filimonu şi Jorăşti pentru a-şi pietrui fântânile şi prispele caselor.

În căutare comorii "păzite de şapte draci"

Aşa cum se obişnuieşte, legendele nasc noi legende. Pe la începutul secolului trecut, în prelungirea legendei mănăstirii distruse de însuşi Dumnezeu s-a născut legenda comorii îngropate sub Piscul Mănăstirii.

Conform amintitei legende, care a fost povestită Rodicăi Iacomi Tighici de către localnicul Ion Filimon, comoara mănănăstirii ar fi rămas ascunsă sub deal, iar în nopţile întunecate pe acolo lucesc flăcările ei verzi. Însă nimeni nu se încumetă să o caute după semnele de foc, căci aurul ar fi păzit de şapte draci care îl trag în fundul pământului pe omul lacom.

Vă mai recomandăm şi:

Povestea singurei biserici din România în care a slujit ca preot un patriarh al tuturor ortodocşilor. De ce a fost gonit de turci de la Constantinopole

Legendele neştiute ale Dunării. Povestea misteriosului drum subacvatic, folosit de piraţi să-şi ascundă comorile în Deltă

Legendele Dunării: misterul tunelurilor străvechi care împânzesc Galaţiul şi traversează fluviul către Dobrogea

Legendele neştiute ale Dunării. Pe urma poveştii stranii a fecioarelor zidite de vii în malurile fluviului

citeste totul despre: