FOTO Meniu á la „Epoca de aur”: Sarmale din parizer tocat, „savurate” la lumina torţei montate în locul unui ochi de aragaz
0
Regretatul chirurg gălăţean Roland Covrig îşi încălzea mâinile amorţite de frigul din sala de operaţii în burta bolnavului pe care îl opera şi înjura de mama focului comunismul. Copiii stăteau noaptea la cozi pentru laptele fraţilor mai mici, „ceauşeii”.
Chiar dacă sălbaticul şi originalul capitalism românesc supune la privaţiuni greu de îndurat cea mai mare parte a populaţiei, în condiţiile în care şomajul face ravagii şi cumpărarea unei locuinţe dintr-un salariu obişnuit a devenit o utopie, a regreta „vremea lui Ceauşescu”, mai ales cea din anii care au precedat fuga dictatorului, cu elicopterul, este de neînţeles şi de neacceptat.
Pentru a povesti vieţile chinuite a zeci de mii de familii de gălăţeni în acele vremuri ale foamei, întunericului şi prigoanei securiste, ar fi nevoie de scrierea atâtor carţi cât pentru a umple rafturile unei mari biblioteci publice. Nu e cu putinţă aşa încât rândurile care urmează pot fi considerate o picătură de aducere aminte într-un ocean de firească, dar necuvenită uitare.
„Era prin 1980. Pe-atunci aveam 14 ani şi, fiind sora cea mare, mie îmi revenea sarcina ingrată să stau la coadă la lapte, pentru mezinul familiei. Mă trimiteau ai mei de la ora 11 noaptea cu sacoşa şi mă aşezam la coadă, pentru a doua zi dimineaţă când venea maşina cu lapte. Făceam cu schimbul, sora mea, mama şi cu mine. A doua zi mergeam la şcoală. Când era foarte frig, iarna, obiceiul era să fie lasate la coadă, doar sacoşele cu sticlele, păzite cu rândul de câte o persoană schimbată din oră în oră. Laptele era un fel de apă chioară, dar era absolut necesar celor mici pentru că lapte praf se dădea doar gravidelor. De multe ori, s-a întâmplat să îndur degeaba interminabilele ore de aşteptare, căci maşina aducea mai mult puţin şi atunci Mihăiţă, frate-miu n-avea ce mânca. Fireşte că noi ceilalţi fraţi mai mari nici nu se punea problema să putem primi măcar o singură cană din laptele acela la care pofteam şi pe care îl uram pentru nopţile îndurate în frig”, îşi aminteşte Andreea Bălan, în vărstă de 47 de ani.
Viaţa pe cartelă
„În primii ani ai copilăriei mele, s-au găsit alimente şi a fost bine, dar, după ce şi-a pus în cap Ceauşescu să scape de datoriile externe, a început o veritabilă foamete. În magazinele alimentare, vitrinele frigorifice erau goale, iar pe rafturi erau doar cutii cu fidea şi macaroane. În magazinele de legume şi fructe, aprozare, cum se numeau pe atunci, se găseau doar borcane cu zacuscă şi mazăre. Când se găseau, cartofii mici, amestecaţi cu pământ, erau vânduţi doar cu buletinul a cărui serie era trecută de vânzătoare pe o listă. Fireşte, ca să nu luăm de două ori. De altfel, toate alimentele de bază se dădeau pe bază de cartelă. Câte zece ouă de persoană pe lună, o jumătate de litru de ulei, un pui, un kilogram de zahăr şi unul de făină. Până şi pâinea era pe cartelă. Şi acum mi-e greu să mă descurc cu un salariu de 12 milioane, dar copiii mei, liceeni amândoi, chiar dacă nu-şi permit mofturi scumpe, n-au ştiut şi nu ştiu ce este foamea. Mă întreba pediatra, când erau mici, de ce-i îmbuib cu dulciuri. Doctoriţa, mult mai tânără decât mine, n-a putut înţelege că era reacţia părintelui pentru care în copilărie gustul dulce era cea mai dorită senzaţie, în general asociată cu sărbătorile şi aniversările pentru care gospodinele făceau economie păstrând câte puţin din raţiile de zahăr făină şi ulei”, mai rememorează cu tristeţe Andreea Bălan.
„Cetăţene de la bloc...”
Mesele marilor sărbători, precum Crăciunul şi Paştele, erau sărăcăcioase pentru orăşenii fără părinţi sau rude la ţară. Măcelăriile erau pur şi simplu pustii, iar carnea de porc şi de vită devenise o adevărată marfă de contrabandă. Puţina carne furată, cu riscuri imense, din abatoarele care lucrau doar pentru export, se vindea în condiţii de conspirativitate unei reţele de clienţi „de încredere”.
În acea vreme, circula o poezioară vulgară, rostită cu umor negru mai ales în preajma Crăciunului, care începea cu versul: „Cetăţene de la bloc, taie-ţi... în loc de porc”. De altfel umorul negru a fost una dintre supapele psihologice care i-a ajutat pe români să îndure mai uşor privaţiunile regimului comunist.
„Ca să avem sarmale pe masă, de Crăciun, luam raţia de parizer, îl storceam de apa cu care era pur şi simplu îmbibat şi apoi îl tocam, îl amestecam cu orez mult şi celelalte ingrediente şi înfăşuram compoziţia asta în foile de varză. Când găseam salam Victoria era un vis, puteam sa facem piftele care ţineau loc de cârnaţi proaspeţi. Uneori, înainte de sărbători «băgau» la măcelarie nişte oase de porc, de la şira spinării, cu ceva resturi de carne pe ele şi făceam «friptură de oase» dar ne delectam doar cu mirosul ei. Ştiam pe cineva care vindea carne furată, dar mi-era frică să cumpăr căci dacă intrai pe mâna Miliţiei riscai puşcăria. Mulţi au riscat şi poate s-au descurcat mai bine”, spune şi Maria Blăjuţ
Scene de film suprarealist
„ Pieţele erau goale cu excepţia Zilei Recoltei, când pe tarabe erau expuse legume şi fructe pentru decorul festivităţii la care participau oficialităţile locale peceriste. După discursurile la care aplaudatul era obligatoriu, marfa adusă de la Ferma Partidului era strânsă şi returnată, pentru că nu era de vânzare. Mi-aduc aminte o scenă ca de film. Una din multe asemănătoare. Treceam prin Piaţa Centrală cu sora mea şi am văzut un ţăran (pe vreme aia nu existau pieţarii intermediari de astăzi) care descărca un sac cu ardei pe una din zecile de tarabe goale din jurul său. În câteva secunde, zeci de mâini au golit taraba. Nu mai era niciun ardei şi omul privea speriat la cei din jurul lui. Apoi, cei care se bătuseră pe ardeii lui au început să-şi pună sacoşele pe cântar. Am plecat râzând, dar chiar nu era nimic de râs! Altădată, în Postul Paştelui, băgaseră ouă la un chioşc. Coada imensă s-a format instantaneu şi mi-a rămas în memorie o femeie, care cumpărase un carton cu ouă, în afara raţiei. Când a încercat să iasă din mulţimea care se înghesuia să «apuce», fusta ei, cu elastic în talie, i-a fost agăţată şi trasă în jos, apoi cineva a călcat pe ea şi biata femeie a ieşit din îmbulzeală în chiloţi. Şi mai groaznic este că o parte din ouăle pe care le ţinuse cât a putut deasupra capului, ca să le protejeze, au căzut pe cei jur şi s-au spart. N-am să uit cât trăiesc imaginea cu acea femeie plângând aşezata pe marginea unor scări de beton din piaţă. Cred că ar trebui făcute filme despre acele vremuri, căci prea le-au uitat uşor cei care le-au trăit!”, afirmă Jana Toader, în vârstă de 70 de ani.
Maşinile personale circulau o zi da, una nu
Dar nu numai alimentele erau imposibil de procurat. Din magazine, lipseau săpunul, şamponul, lenjeria intimă, bunurile de folosinţă îndelungată. Tot ce se putea exporta pentru stingerea datoriilor externe era de negăsit în magazine.
Şi benzina era raţionalizată, câte 10 litri pe lună pentru fiecare autoturism personal. O altă aberaţie a fost cea a restricţiilor de circulaţie. În zilele cu soţ puteau circula maşinile al căror număr de înmatriculare era tot cu soţ, iar în zilele cu număr impar, maşinile cu număr fără soţ. Regula era însa valabilă doar pentru „tovarăşii” de rând, ceilalţi, din „nomenclatura locală”, ale căror maşini aveau numere de înmatriculare cu trei cifre, pentru a putea fi recunoscute de miliţieni, circulau oricând doreau.
Nici transportul în comun nu reprezenta soluţia alternativă, pentru că se scotea pe fiecare traseu câte un autobuz, maximum două, şi pasagerii stăteau ciorchine pe scări pentru nu mai încăpeau în maşina arhiplină. Tot pentru economie şi din dispreţ pentru „proletariat”. Prin urmare mersul de jos era sport naţional.
Lampa cu carbid, alternativa la creşterea natalităţii pe întuneric
O altă amintire traumatizantă este cea a întreruperii alimentării cu energie electrică. Becurile se stingeau în fiecare seară. Mai în glumă, mai în serios, se spunea că măsura era dictată pentru creşterea natalităţii.
„Se ştie că românul are caracteristică o capacitate specială de adaptare la condiţii vitrege. Găseşte soluţii, este inventiv. Apropo de invenţii, pentru întunericul din fiecare seară, nu erau o soluţie convenabilă nici lanternele, nici bateriile aşa că nişte băieţi deştepţi au inventat şi confecţionau pe ascuns în combinat, un fel de torţe. Era practic o ţeavă, care se monta în locul unui ochi de aragaz, şi arzătorul din vârful acesteia, alimentat cu mai mult aer, producea o flacără roşiatică, iar aceasta dădea o lumină chioară în jurul căreia toată familia aştepta reaprinderea becurilor. Alţii au perfecţionat invenţia, care devenea inutilă când se opreau şi gazele, şi au prevăzut-o cu un mic rezervor în care se punea o bucăţică de carbid cu puţină apă. Sigur că erau periculoase aceste improvizaţii, dar oamenii erau exasperaţi că stăteau pe întuneric exact atunci când se întorceau de la locurile de muncă, în timpul lor liber”, îşi aminteşte şi Alexandros Zisis, inginer pensionar.
Chirurgului îi îngheţau mâinile în sala de operaţii
Întunericul nu era singurul dezavantaj al întreruperii curentului.
„Locuiam în blocul turn Albatros, din Centru. O dată m-a prins întreruperea curentului în lift. Am stat blocată vreo patru ore. Acum, dacă mi s-ar întâmpla aşa ceva, mi-aş permite luxul să-mi fie frică sau să mă înfurii. Atunci însă, am simţit doar resemnare. Statul făcea economie şi la gaze. Ziua nu aveau presiune aproape deloc, şi asta nu doar iarna, aşa că, noi femeile, eram nevoite să mergem cu ochii scoşi la serviciu pentru găteam noaptea. Şi pentru mine, ca asistentă medicală la Blocul Operator a Spitalului Judeţean, era chiar o problemă pentru că n-aveam voie să greşesc. Nici căldură nu era. Nici acasă şi nici măcar la spital. Doctorul Covrig, Dumnezeu să-l ierte, un mare chirurg, înjura de mama focului comunismul când îi amorţeau mâinile din cauza frigului din sala de operaţii şi-şi băga mâinile în cavitatea abdominală a bolnavului, un minut două, ca să şi le încălzească pentru a putea lucra. Am uitat şi, uneori, mai ales noi bătrânii, suntem tentaţi să spunem că era mai bine atunci, dar acum, când îmi aduc aminte ceea ce vă povestesc, îmi dau seama că doar frustrarea că nici acum nu ne este bine ne-a făcut să credem ceea de fapt în sinea noastră ştim că nu este adevărat. Nu, nu era mai bine! Era mai rău, ăsta este adevărul!”, ne-a spus şi Anişoara Luca, pensionară.
Am lăsat această declaraţie pentru final, în mod special, pentru că demonstrează necesitatea unor astfel de rememorări. Fără ele, părinţii şi bunicii celor care spre norocul lor n-au trăit în acele vremuri s-ar amăgi în continuare cu gândul că le-a fost şi bine cândva.
Se încarcă comentariile...
