Erou de război şi fost coleg de liceu cu Regele Mihai: „Regele era voinicuţ. Noi îi spuneam Măria Ta“

Gălăţeanul Nicolae Staicu avea doar 23 de ani în 1943, când a primit dipoziţie de la Marele Stat Major, printr-o telegramă, să se prezinte la Odesa pentru a pleca pe front. Atunci a început aventura lui Nicolae, care a supravieţuit conflagraţiei. Gălăţeanul a fost coleg de liceu cu Regele Mihai.

Acum, la peste 70 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, unul dintre puţinii supravieţuitori din timpul celui mai mare şi ucigător conflict, în care au pierit milioane de militari şi civili, vorbeşte depre momentele grele de pe front, dar şi despre Regele Mihai, cel care i-a fost coleg la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu - şcoala model a ţării.

„Sunt contemporan cu nouă decenii de istorie a României. Am intrat în liceul militar la vârsta de unsprezece ani. După aceea am făcut Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi în 1943 am primit dispoziţie de la Marele Stat Major, printr-o telegramă să mă prezint la Odesa pentru a pleca pe front. M-am prezentat şi avioane nemţeşti ne-au transportat în Crimeea, care era deja încercuită. Trupele frontului doi ucrainean se apropiau de Nistru şi pe noi ne-au dus la patru sute de kilometri, în spatele frontului, unde se aflau şapte divizii române, dintre care două erau de vânători de munte", povesteşte generalul maior în retragere Nicolae Staicu.

Acesta a participat la bătălia din Crimeea, care a început pe 10 aprilie 1944.

„A fost o bătălie groaznică, deoarece nu existau mijloace de a ieşi din încercuire. Deplasarea din Crimeea înapoi în ţară cerea ori avioane, ori vapoare. Ţara nu avea nici avioane, nici vapoare. În schimb, nemţii, aliaţii noştri de la vremea aceea, au găsit în Portul Nicolae un cargou neterminat. L-au construit ei şi cu acest cargou am venit în ţară şase mii de militari români. Acest cargou a făcut trei transporturi. Primul a fost prins de o furtună pe mare, la Varna, iar la Constanţa a ajuns după o săptămână. Al doilea transport a fost cel în care a venit şi Regimentul 20 Artilerie, cu care luptasem în Crimeea, iar al treilea transport a fost scufundat cu şase mii de militari. Nu toţi s-au înecat, o parte au avut şanse şi au fost salvaţi. Când am ajuns la Constanţa am sărutat pământul de bucurie, considerând că ne născusem a doua oară", povesteşte cu emoţie veteranul de război.

FOTO Oana Cernat

Tânărul Nicolae Staicu s-a reîntors pe front în ianuarie 1944, când a participat la eliberarea Cehoslovaciei de trupele fasciste până în 1945, când a fost ultima luptă care s-a dat în cel de-al Doilea Război Mondial.

„Deşi armistiţiul s-a făcut pe 7 mai, noi am luptat şi pe 9 mai, deoarece trupele din faţa Diviziei A Doua Infanterie erau formate din foşti voluntari ruşi, trecuţi de partea nemţilor. Aceştia şi-au dat seama că dacă ajung din nou în Uniunea Sovietică vor fi pedepsiţi şi au mai continuat lupta încă o zi. Dar până la urmă au fost nevoiţi să înceteze", povesteşte generalul maior în retragere Nicolae Staicu.

La sfatul mamei, acesta a îmbrăcat uniforma militară încă din adolescenţă.

„Am fost opt fraţi şi surori, am trăit şase şi sfânta noastră mamă a insistat ca toţi să facem şcoală. Părinţii nu puteau să ne întreţină pe toţi şase la licee civile, numai gazda pe o lună costa 1.500 de lei şi atunci soluţia a fost să ne îndrepte către liceele militare. Dacă nu intram, tata mi-a spus: «Măi, băiete, o să mergi să dai admiterea la Mănăstirea Dealu. Dacă reuşeşti, norocul tău. Dacă nu, îţi dau trei hectare de pământ şi cu cei vei lua de la fata cu care te vei căsători, cu cinci hectare veţi putea trăi». Dar eu am vrut să învăţ carte, am fost mereu premiant. Eram convins că voi trăi mai bine dacă voi şti mai multă carte. Am dat admiterea, am fost şase sute de candidaţi pe patruzeci de locuri şi unul din locuri mi-a revenit mie. Fratele cel mic, care era cu patru ani mai mic decât mine a studiat Liceul Militar de la Cernăuţi. Fratele cel mare a intrat la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie. Părinţii aveau trei copii ofiţeri, un frate inginer şi două fete profesoare. În felul acesta am reuşit să ascultăm sfatul mamei, care a spus: «Învăţaţi, că ştiinţa de carte este singura avere pe care nu poate să o ia nimeni şi care vă însoţeşte toată viaţa. Cu cât veţi şti mai mult, cu atât mai bine va fi pentru voi»", povesteşte bătrânul.

FOTO Oana Cernat

Moarte de erou, prizonierat la URSS, sau hrană pentru peşti

„Fiind de la vârsta de unsprezece ani militar am ştiut că viitorul meu nu este legat decât de apărarea graniţelor, apărarea libertăţilor poporului şi de faptul că trebuia să răspundem prezent oriunde ne trimitea ţara. Ca dovadă, am fost în Crimeea, care era încercuită, fără să ne întrebăm ce şanse avem. Posibilităţile erau: moarte de erou, prizonierat la URSS, sau cine nu accepta niciuna din aceste soluţii să fie aruncat în mare, hrană pentru peştii adâncurilor. Întâmplarea a făcut să avem noroc şi să ne întoarcem în ţară. În felul acesta am putut să participăm la lupte alături de Naţiunile Unite în toată Cehoslovacia. Aceasta era o ţară muntoasă, noi eram artilerie de câmp, dar pentru că a fost angajată în lupte, am străbătut Cehoslovacia de la un capăt la altul, ajungând cu tunurile noastre de câmp şi la altitutidini de peste 700 de metri deasupra nivelului mării. Vă daţi seama că ni s-au cerut eforturi extraordinare atât pentru ostaşi, cât şi pentru animale. Pentru că a fost extrem de greu să urcăm tunutile noastre atât de sus. Îmi amintesc o situaţie, când aveam de ridicat o pantă care nu avea mai mult de patru sute de metri, dar fiind iarnă, panta aceasta era precum o pârtie. Nu erau suficiente trei perechi de cai ca să ridicăm aceste tunuri, a trebuit să intervenim cu toţi oamenii, să învârtim la roţi ca să ducem tunurile sus, unde trebuiau să intre în acţiune imediată. A fost foarte greu, dar faptul că eram tineri, faptul că nu exista altă soluţie, ne-a determinat să ne facem datoria cu prisosinţă", a mărturisit generalul maior în retragere Nicolae Staicu.

După ce s-a terminat războiul, tânărul Nicolae Staicu a mai rămas în Cehoslovacia timp de o lună, iar apoi s-a întors în ţară. Aproximativ două mii de kilometri a venit pe jos.

„Eu eram şeful Biroului Operaţii la Comandamentul Artilerie am mers tot timpul pe cal, pe tun sau cu maşina regimentului. Am folosit căruţa cu coviltir doar de două ori, atunci când am făcut o viroză. Am stat culcat în fân şi sergentul Andrei mi-a făcut o frecţie bărbătească şi un ceai cu două aspirine, a doua zi eram bun de treabă. În război nu se folosesc relaţiile din timp de pace. Toţi am fost uniţi, am format un fel de familie, ne ajutam unii pe alţii. Dacă cineva găsea ceva de mâncare mai bun, împărţeam cu toţii. Eu şi acum am un prieten foarte bun din şcoala militară şi am fost împreună şi în război. Deşi eu sunt la Galaţi şi el este la Ploieşti ţinem legătura telefonic", a mărturisit veteranul de război.

Toată viaţa mi-am făcut datoria acolo unde m-a chemat ţara

„Îmi iubesc ţara, nu sunt unul care vrea să îşi umple buzunarele. Buzunarele mele sunt goale, am atât cât îmi trebuie ca să trăiesc în mod civilizat. Nici nu are rost să strângi averi pe pământ, pentru că până la urmă cu toţii ne ducem dincolo într-un coşciug de patru scânduri", a spus generalul maior în retragere Nicolae Staicu.

Coleg de liceu cu Regele Mihai

„La Mănăstirea Dealu am fost coleg de liceu cu Marele Voievod Mihai de Alba-Iulia, aşa i se spunea atunci. El avea o clasă la Bucureşti şi când avea ieşire în teren cu fel de fel de aplicaţii, care erau aceleaşi cu ale noastre, făceam cursuri împreună cu el şi cu cei 12 colegi ai lui. Regele era voinicuţ, se pricepea la tehnică cum nu se pricepea niciunul dintre noi. Noi îi spuneam „Măria Ta". Am jucat volei şi ne-a învins. Apoi am făcut un joc care se numea „Furarea capelei" şi aici a învins echipa mea, iar Regele Mihai a fost nevoit să poarte în spate un învingător, căci aceasta era pedeapsa. El l-a luat pe colegul meu Dan Lascăr şi l-a purtat în spate. Cred că se cunoşteau, deoarece tatăl lui Dan era colonel doctor şi era medicul Reginei Maria. Trebuie să recunosc că a fost o perioadă foarte frumoasă. Cei opt ani de liceu petrecuţi la Mănăstirea Dealu mi-au lăsat amintiri extraordinarea pe care le-am povestit în două volume intitulate „Cuibul Şoimilor". De când am terminat liceul m-am mai întâlnit cu Regele la ceremonia de avansare a noastră la gradul de sublocotenent. Noi am ieşit ofiţeri în anul 1942 şi avansarea s-a făcut la Bucureşti pentru toate armele. Din partea ţării a participat Regele Mihai", a povestit generalul maior în retragere Nicolae Staicu.

Scos din armată de comunişti

„Când au venit comuniştii la putere ne-au scos din armată. Ne-au trecut în cadrul disponibil şi am fost lăsaţi fără mijloace de existenţă. Nu mai eram ofiţer, nu am avut din ce să trăiesc. Am încercat să îmi găsesc un loc de muncă, dar m-au ţinut fără serviciu timp de cinci ani, deşi aveam studii superioare. Niciodată nu am fost încadrat potrivit studiilor pe care le aveam, tot timpul am fost ţinut la munca de jos, unde se cereau oase frânte. Nu m-a deranjat această atitudine pentru că eram convins că va veni o vreme când toţi cei care s-au purtat urât cu noi vor pierde puterea. Dar timp de 45 de ani eu au fost cei care au hotărât ce se întâmplă cu noi.

FOTO Oana Cernat

Experienţele de viaţă, povestite în peste 80 de cărţi

Ar fi putut să rămână în Bucureşti, dar nu a vrut. A ţinut să fie cât pot de aproape de părinţi, să îi ajute. Veneau vârste înaintate, cu greutăţi. Situaţia a fost însă neplăcută, mama sa a murit la vârsta de 58 de ani. Tatăl său a trăit însă până la vârsta de 89 de ani.
Fiind anticomunist, şi-a dat seama că nu va putea să se realizeze şi aşa a scris zeci de cărţi.

„Am vrut să îi prezint pe toţi cei care m-au învăţat să mă ridic prin ştiinţă de carte. Pentru profesorii mei am scris cartea „Constelaţia dascălilor de la Mănăstirea Dealu". Am scris şi o carte autobiografică pe care am intitulat-o „Povestea vieţii unui om neînsemnat", a mărturisit bătrânul.

Luna viitoare, pe 14 noiembrie, generalul maior în retragere Nicolae Staicu, va împlini 94 de ani. La vârsta sa este un model de ambiţie.

„Vreau să îmi termin de publicat trei volume. Eu ţin un jurnal cu activităţile pe care le întreprind. Şi când voi avea materialul pentru un volum, să îl dau spre publicare. Îmi doresc să îmi văd copiii bine, atât fiica, dar şi băiatul. Să fie sănătoşi şi Cel de Sus să mă mai ţină în viaţă".

CITIŢI ŞI:

Neagu Djuvara, istoric: „Regele Mihai trebuia să rămână sărac şi curat“