Prima recoltă record anunţată de ministrul Petre Daea a fost în vară, la grâu. Zicea ministrul: „Am realizat cea mai mare producţie de grâu din istorie, peste 10 milioane de tone”. Precum se ştie, orzul, orzoaica şi secara sunt culturi însămânţate în toamna lui 2016.

Dar nu mai contează când a fost pusă sub brazdă sămânţa, pentru că minunăţii de producţii au mai fost anunţate de „gorniştii” de serviciu şi la alte culturi, cum ar fi floarea soarelui, văzându-se şi aici recorduri încă înainte ca lacomele combine să intre în lanuri. Să anunţăm recolte nemaiîntâlnite în istorie, ca să ştie tot românul de ce suntem în stare noi, social-democraţii! Aşa s-a dat „ordin pe unitate”, că aici avem tradiţie nu glumă!

Pentru noi a contat că Dumnezeu a fost mare, ca de obicei, şi nu i-a lăsat pe ţăranii români în voia sorţii. Din Împărăţia Lui din Ceruri au venit la timp, şi din abundenţă, ploile necesare dezvoltării culturilor şi o toamnă lungă şi liniştită care a permis tuturor să-şi strângă roadele pământului.

Atât de îndestulător s-a revărsat Cornul Abundenţei peste (ne)fericita noastră ţărişoară, încât nu poţi să nu te gândeşti la vorba aia înţeleaptă: omul este ceea ce mănâncă. Şi-ţi pui întrebarea: Ce mănâncă, zilnic, românul? Răspunsul este multiplu. Marea majoritate a românilor mănâncă ceea ce aduc importatorii din străinătate. Duminică, 5 noiembrie a.c., directorul TV Gabriel Gherghescu, de la emisiunea „Viaţa Satului”, a spus în direct (şi ştie ce vorbeşte) că „2017 este anul în care România a importat cel mai mare volum de alimente din 1990 încoace”.

Vechiul teleast nu a dezvăluit nici volumele de mărfuri importate, nici valorile lor în euro. Însă Institutul Naţional de Statistică le are în evidenţă: în perioada 1 ianuarie-31 august 2017, România a importat produse agroalimentare în valoare de peste 4,6 miliarde euro!!! Te freci la ochi şi nu poţi crede că aşa stau lucrurile într-o ţară cu pământ aproape la fel de fertil ca al Franţei. 

Românul trăitor la sate duce la gură ceea ce produce în gospodăria lui de subzistenţă bazată pe autoconsum. El îşi asigură laptele şi brânzeturile, carnea de pasăre şi porc, legumele din grădină şi fructele din pom, dar şi oul acela (cam…dogmatic) despre care Varujanul aldist ar fi spus că se expune... evaziunii fiscale.

Ţăranul este un om fericit că mănâncă sănătos, adică bio. Însă copiii şi nepoţii lui de la oraş nu au acelaşi noroc. Ei se aprovizionează de la market-uri şi supermarket-uri unde păpica vine, prin convoaiele de TIR-uri, din import. Hardughiile alea pe multe roţi, numite Transporturi Internaţionale Rutiere, care intră zilnic pe teritoriul ţării noastre, prin vămile noastre, vin din Olanda (cu flori), Turcia, Italia şi Spania (cu legume-fructe), Grecia şi Cipru (măsline, citrice), Polonia (mere, ouă, carne de porc în carcasă ), Ungaria (mălai Kukurikadara, făină, aluat congelat!).

O fotografie de azi a satului şi câmpiei înconjurătoare, a modului în care ţăranul român îşi lucrează pământul, mănâncă, se îmbracă, se încalţă şi circulă pe uliţele noroioase ale aşezării în care domiciliază, nu diferă prea mult faţă de ceea ce am văzut eu de la ieşirea din casă, în urmă cu aproape şapte decenii de viaţă, şi circulând mai apoi, în timp, prin diferite locuri din ţară. Schimbările sunt perceptibile doar acolo unde au investit familiile tinere plecate în lumea largă să câştige bani de-o casă mai trainică şi spaţioasă.

România are cea mai numeroasă ţărănime şi cea mai fărâmiţată proprietate din Europa: mii şi  mii de hectare de teren sunt lucrate ca pe timpuri, cu plugul tras de animale de povară, ţăranul român produce pentru autoconsum şi nu pentru piaţă, ştiinţa agricolă şi tehnologiile performante sunt aplicate doar în fermele mari, închegate care îşi permit să facă investiţii.

Nu cunosc să existe vreun sat în toată România unde să funcţioneze o bancă rurală care să finanţeze producătorii agricoli, membrii ai vreunei camere agricole, aşa cum există în ţările de unde afaceriştii importă 80% din hrana românilor, cauzând acestui popor năpăstuit mai multe şi grave traume economico-sociale, dintre care trei sunt esenţiale:

1) nevămuirea şi nefiscalizarea unei cantităţi uriaşe de produse agroalimentare care pătrund pe pieţele noastre precum cuţitul prin brânză;

2) imposibilitatea ţăranului şi fermierilor autohtoni de a face faţă unei concurenţe care nu prea are de-a face cu economia de piaţă, întrucât plăţile directe/suprafaţă/cap. animal, în Vest, sunt mult mai mari decât la noi;

3) importând un volum atât de mare de produse agroalimentare, România nu face altceva decât să creeze locuri de muncă şi plus valoare în industria alimentară a ţărilor de unde  de se fac importuri.

Da, domnule ministru cel mai „simpatic” şi cel mai „harnic” din Guvernul României (citat din şefii Dvs.): sunteţi de felicitat că v-aţi bătut pentru ca agricultura noastră să primească, în 2017, mai mulţi bani de la Bugetul de Stat; că ministerul la cârma căruia vă aflaţi este campion (naţional) la atragerea fondurilor europene. Meritaţi o bilă albă că aţi iniţiat şi sunteţi aproape de reuşită cu programele sectoriale TOMATA, LÂNA şi CARNEA DE PORC, sau pentru că urmăriţi cu tenacitate rebranduirea europeană a unor produse şi ocupaţii ţărăneşti cu tradiţie într-o Europă - egoistă, totuşi -  în care concurenţa acerbă face atât victime directe, cât şi colaterale.

Însă pentru ca satul românesc să arate ca acela din Occidentul prin care m-au purtat paşii din curiozitate, să văd şi cum e pe la alţii, iar pentru ca ţăranul să aibă starea economică şi statutul social al ţăranului de acolo este nevoie de mult mai mult decât o declaraţie despre recolte record (conjuncturale). E nevoie de viziune, de o strategie pe termen lung. Or, timpul mai are foarte puţină răbdare cu ţăranii români. Cu cei de astăzi, tot mai bătrâni şi mai rar de găsit, că alţii din urmă nu prea văd să vină...