Cum a ajuns studentul Valeriu Gafencu „Sfântul închisorilor“: „Nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nicolae Steinhardt sunt nume intrate în galeria marilor duhovnici ai neamului trecuţi prin suferinţa puşcăriei comuniste. Unul singur poartă, însă, supranumele de „Sfântul închisorilor“, dat de părintele Steinhardt, filosoful evreu convertit la creştinism. Acela este Valeriu Gafencu, un intelectual născut în Basarabia.

„Comunismul a umplut cerul de sfinţi“, spunea părintele Arsenie Papacioc, referindu-se la românii aruncaţi în temniţe şi ucişi doar pentru că erau împotriva regimului comunist. El însuşi condamnat pentru că era din tabăra adversă a legionarilor, Papacioc este unul dintre deţinuţi politici care au găsit salvarea în credinţa ortodoxă. Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nicolae Steinhardt sunt nume intrate în galeria marilor duhovnici ai neamului trecuţi prin suferinţa puşcăriei comuniste.

Unul singur poartă, însă, supranumele de „Sfântul închisorilor“ dat de părintele Steinhardt, filosoful evreu convertit la creştinism. Valeriu Gafencu a trăit doar 31 ani, însă în scurta sa viaţă, studentul basarabean de la Drept şi Filosofie avea să atingă un nivel atât de înalt de purificare spirituală, dând dovezi cruciale de jertfă de sine pentru semenii săi, încât camarazii săi l-au considerat motivul pentru care ei au fost salvaţi de la pieire.

Temniţa, calea spre mântuire

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, la Sângerei, Bălţi, în Basarabia. A fost fiul cel mare al soţilor Vasile şi Elena, care au mai avut apoi trei fete: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Micul Valeriu a studiat la liceul din Bălţi, apoi a devenit student la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi. Era anul al II-lea, când preocupările sale către credinţă care îl făcuseră să se alăture Frăţiei de Cruce legionare au dus la arestarea sa, în 1941. Apăsat până la anihilare de suferinţele îndurate în închisoarea din Aiud, unde a stat opt ani, între 1941 şi 1949, apoi la Piteşti (noiembrie – decembrie 1949) şi Târgu Ocna (1949-1952), tânărul Gafencu a renăscut spiritual atunci când, rugându-se cu ardoare, şi-a dat seama că se va înălţa deasupra chinurilor doar acceptându-şi soarta ca pe o cale spre mântuire.

În propunerea de canonizare „Valeriu Gafencu, o lumină!“, pe care foştii deţinuţi au făcut-o peste ani de la trecerea sa la cele sfinte, Virgil Maxim, închis cu el la Aiud, rememora: „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic părea un arhanghel, moral nu i se putea reproşa ceva, iar spiritual era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă, nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară greu de înţeles şi de exprimat. Valeriu Gafencu ardea ca o făclie de la care fiecare lua putere trupească şi sufletească. Valeriu Gafencu se dăruia, nu dăruia“.

Bolnav de TBC, trupul lui Gafencu a început să se împuţineze, dar în acelaşi timp puterea spiritului creştea nestăpânită de nicio barieră. „Avea o figură ascetică, de mucenic bizantin, cu o faţă luminoasă şi surâzătoare. Părea coborât dintr-o pictură medievală pentru a împrăştia în jur tihna“, mărturisea Traian Popescu, un alt deţinut care l-a cunoscut.

„Prin Hristos iubesc pe toţi“

Şi totuşi, grav bolnav, subnutrit, netratat, Gafencu renunţa fără regrete la porţiile şi aşa mici de hrană pentru a le da colegilor săi, ca măcar ei să reziste, pentru familiile şi copiii care îi aşteptau acasă. El mărturisea celor de acasă, prin scrisori: „Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. (...) Faptul că am ajuns a înţelege şi a trăi chiar spiritul creştin, m-a făcut să mă simt mulţumit, ca trezit dintr-un mormânt. La aceasta a contribuit în cea mai mare măsură singurătatea vieţii pe care-o duc, ca şi înfrânarea firească de la tot ce constituie lumesc, aproape. Spirituală. (...) Îmi am sufletul curat şi-ţi pot mărturisi că e cea mai mare fericire şi limită a vieţii mele. (...) Viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi. (...) Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa în viaţă de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. E cea mai mare hotărâre şi dorinţă a vieţii mele. Cred că acesta e şi sensul trăirii omului: să iubeşti toată creatura lui Dumnezeu şi să faci bine. (...) Un gând simplu, de iubire, sau o vorbă bună pe care-o adresaţi unui om necăjit azi, poate valora mai mult decât orice comoară de aur. Gândiţi-vă la văduva care aruncă în Vistieria Templului singurii doi bănuţi pe care îi are. (...) Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. Intru direct în intimitatea sufletelor voastre. Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde Sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Să vă spun atât: Căutaţi Iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie“.

Iubirea pentru cei din jur a dus şi la salvarea vieţii pastorului protestant evreu Richard Wurmbrand, cu preţul înrăutăţirii stării sale. O doză de streptomicină, care ajuta bolnavii de plămâni, îi fusese dăruită lui Gafencu de către un alt deţinut, Leonida Stratan, care o primise - minune - de acasă. Pentru că se simţea mai bine, Stratan a renunţat la doză pentru a-i ameliora starea lui Gafencu. Acesta, însă, i-a cedat-o lui Wurmbrand, care a fost astfel salvat. Deţinuţii spun că pastorul protestant evreu a simţit nevoia să se boteze ortodox, luându-şi numele de Valeriu, după salvatorul său.

A ştiut ziua în care va trece la Dumnezeu

Un alt episod tulburător despre puterea unui suferind este relatat tot de deţinuţi, în cartea „Sfântul închisorilor“ elaborată de monahul Moise de la Arhiepiscopia Alba-Iulia, care a strâns mărturii ale celor care l-au cunoscut. În 1951, Valeriu Gafencu, care făcuse apendicită acută, a răbdat operaţia pe viu, pentru că anestezia nu reuşise. Dar nu s-a plâns niciodată de nimic, considerând că nu trebuie să fie o povară pentru ceilalţi. Colegii l-au îngrijit până-n ultima clipă.

În ziua de 2 februarie 1952, el a chemat un camarad, pe Nicolae Itul, spunându-i că i-a fost dezvăluită data la care va pleca la Domnul: 18 februarie. I-a rugat pe colegii de celulă să-i pregătească o cămaşă albă, izmene, un chibrit şi un capăt de lumânare. A lăsat cu limbă de moarte ca în gură să-i fie aşezată o cruciuliţă care să atârne spre dreapta, ca osemintele sale să fie recunoscute mai uşor. În ziua de 18 februarie, aşa cum prevestise, Valeriu Gafencu s-a înălţat la Ceruri rostind cu o ultimă răsuflare greoaie aceste cuvinte: „Să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu“. A ridicat ochii albaştri spre cer, rostind: „S-a sfârşit“.

Colegii săi aveau să spună că o stare de fericire i-a inundat inexplicabil, făcând să pălească tristeţea că Valeriu nu mai este fizic printre ei. În alte penitenciare, prietenii săi au visat cum el îşi ia rămas-bun de la ei cu o privire plină de blândeţe, ridicându-se înconjurat de o lumină nepământeană. Ioan Ianolide, prietenul său cel mai apropiat, închis şi el cu Valeriu Gafencu, a povestit că odată cu Valeriu s-a înălţat şi el la Ceruri, simţindu-se alături de Hristos.

„Pe oamenii aceştia, pe Gafencu şi pe ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi. Toţi erau gata de moarte. Contează maniera în care primeşti suferinţa. Au fost sinceri şi nu au ezitat a se jertfi. La slujbe îi amintesc pe toţi ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării“, spunea părintele Arsenie Papacioc, fost tovarăş de suferinţă al „Sfântului închisorilor“, ajuns duhovnic al Mănăstirii Sfânta Maria de la Techirghiol.

Pe aceeaşi temă:

Minunea petrecută pe patul de moarte al părintelui Arsenie Papacioc, sub privirile martorilor: „Ce frumos e! Ce faţă luminoasă are!“

Suferinţa unui preot constănţean, martir în temniţa comunistă. Ultimele cuvinte de pe patul de moarte: „Înţeleg, Doamne, înţeleg…“

Miracolul de Crăciun trăit de părintele Arsenie Papacioc. A fost salvat de o forţă nevăzută în temniţa comandată de torţionarul Crăciun

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite