A murit Marian Traian Gomoiu, vestit biolog şi oceanograf român, membru corespondent al Academiei Române. Testamentul lăsat tinerilor
0
Omul care a iubit toată viaţa Marea Neagră, încercând să-i descifreze tainele până în ultima zi, vestitul biolog Marian Traian Gomoiu, a murit la vârsta de 85 de ani. Decesul a fost anunţat de Ziua de Constanţa.
Prof. univ. dr. Marian Traian Gomoiu s-a născut pe 15 august 1936 la Bazargic, judeţul Caliacra. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj-Napoca, şi-a continuat specializarea în Danemarca şi în SUA. În 1973 a devenit doctor în ştiinţe biologice cu teza "Contribuţii la cunoaşterea ecologiei moluştelor psamobionte de la plajele submerse nisipoase de la litoralul românesc al Mării Negre".
Cercetător la Laboratorul de oceanologie al Centrului de Cercetări Biologice al Academiei Române, devenit Institutul de Biologie "Traian Săvulescu" (1959-1970) şi la Institutul român pentru Cercetări Marine din Constanţa (1970-1990), a fost profesor la Universitatea din Constanţa, guvernator (1990-1993) al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, director general adjunct la Centrul Român de Geologie şi Geoecologie Marină Bucureşti (devenit, în 1996, Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină - GeoEcoMar), potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române (1866-2003)".
A participat la o serie de expediţii oceanologice în Marea Sergaselor, în Golful Batabano, în zona Isefjord, în Marea Neagră. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în cele peste 170 de lucrări şi studii, scrise singur sau în colaborare, apărute în ţară şi peste hotare (Franţa, Germania, Norvegia, SUA etc).
Marian Traian Gomoiu a fost membru corespondent (din 31 mai 1993) şi membru titular (din 2015) al Academiei Române.
Iată, pe scurt, povestea vieţii sale: „Drumul meu în viaţă cred că este drumul luminat de steaua mea din albastru, şi de lumina celor care m-au înconjurat. Pe traiectoria efemeră a veşniciei am parcurs că şi alţii calea de început a devenirii, pe care fără să mă feresc, mai continui să mă abat şi astăzi. M-am pornit apoi pe calea afirmării şi consacrării, anevoioasă, dar plină de satisfacţii multiple. Şi dintr-o pornire moştenită am ales să merg şi pe calea apostolatului, apostolat nu că meşteşug, ci că mod de înţelegere a vieţii, ca formă fecundă a existenţei, de împărţire către cei mai tineri a celor adunate cu trudă în scurgerea timpului.
Cu câtă duioşie mă gândesc la familia mea care m-a pornit în viaţă, dându-mi ce avea mai bun cu înteleaptă măsură. Şi astăzi îmi vin în minte în multe împrejurări scenele copilăriei, cu parfumul lor, care mi-au rămas etaloane în viaţă. Şi natură cu anotimpurile sale, şi gospodăriile oamenilor, şi recoltele, şi sărbătorile, şi atâtea altele. Îmi amintesc de nopţile lungi de iarnă, cînd la lumina lămpii descopeream, fără a înţelege deplin, piscurile şi comorile spiritualităţii umane, din lecturile vii ce ni le ofereau mama şi tată; am înţeles mai târziu marile adevăruri din acele nopţi, dar de atunci, în mod cert, mi-a rămas iubirea pentru cărţi şi frumos“.
Anii şcolii primare, la Gură Dobrogei, au fost cei mai fericiţi, cu dascălii mei - părintii mei, ani de demult din care păstrez încă neştirbite comori: învăţături, cântece, poezii, întâmplări unice... Anii gimnaziului, dominaţi de reforme şi căutări de orizonturi roşii, mi-au lăsat în suflet amintiri de neuitat, din care se desprind cele cu colegii de la Şcoală nr. 5 băieti din Constanţa, oameni de nădejde care mi-au rămas prieteni până astăzi.
Liceul? Sunt mândru că am fost “lemebist” (nu se folosea atunci “mircist”!), că am purtat matricolă şi şapcă cu însemnele acestui liceu centenar, Liceul “Mircea cel Bătrân”. Dascălii mei de la acest liceu, pe care l-am considerat, îl consider şi îl doresc a fi o scoală constănteană de elită, au fost puternice personalităţi care au inoculat în noi, neîmblânziţii lor elevi, câte o picătură din ceea ce trebuia să fie devenire. Pentru că profesorii noştri de acum mai bine de 40 de ani, şi prof. Luscan de muzică, şi prof. Sălceanu sau prof. Mugioiu de franceză, şi prof. Neacşu sau prof. Vodă sau prof. Zaharia de matematică, şi prof. Robu sau prof. Banu sau prof. Caragea sau prof. Bădică de română, şi prof. Băleanu de biologie, şi prof. Nicolau sau prof. Dragu de istorie, şi prof. Ciocan sau prof. Spânu de sport, şi prof. Rădulescu de desen, şi toţi ceilalţi pe care nu i-am amintit, au fost dascăli şi cărturari, adevăraţi savanţi cărora le mulţumesc.
Şi nu numai profesorilor pe care, la întâmplare, fără discriminare, i-am amintit, şi ale căror porecle îmi revin acum poate mai repede în minte (“Domnul Vucea”, “Insulită”, “Limbută”, “Giumalău”...), ci şi celorlalţi colaboratori ai “Lemebeului”, dintre care şi azi, după ani şi ani, îmi amintesc cu duioasă admiraţie: dl. Gustav - impecabilul secretar unic al liceului, dl. Toma - laborantul imperturbabil de la “fizico-chimie”, Nea Nicu Spahiu - intendentul incoruptil la încercările noastre de a trece pragul şcolii fără matricolă şi sapcă (... ceea ce ne determina, evident, să întrăm în scoală pe fereastră claselor de la demisol!).
După anii renumitului liceu constăntean (câţi absolvenţi ai acestui liceu avuseseră un destin celebru înaintea mea!) steaua mea m-a purtat la Cluj spre a-mi găsi sau pregăti norocul. Aici, formarea mea a căpătat contururi mai precise în intimitatea unică a atmosferei universitare clujene a anilor’50, prin studii superioare complexe de ştiinţe ale naturii, cu discipline fericit şi prolific combinate în profilul Facultăţii de Biologie - Geografie. Dar şi cu audieri ale cursurilor şi conferinţelor unor iluştri savanţi de la alte facultăţi (prof. Lascu, prof. Vătăsanu, prof. Roşcă, prof. Pamfil) sau de la Biblioteca Universitară (unde l-am ascultat pe Lucian Blaga), cu concertele de la Casă Universitarilor, cu frecventarea Operei Române şi cu multe, multe excursii în Apuseni.
După absolvirea facultăţii, la numai câteva luni, am avut şansă de a fi admis în “şcoală de oceanologie” a renumitului cercetător Academician Mihai Băcescu. De fapt, eram angajat că cercetător stagiar la Laboratorul de Oceanologie al Academiei, o adevărată şcoală de studii aprofundate la care m-am format împreună cu o mână de tineri entuziaşti, colegi şi prieteni. Destinul devenirii era hotărât - cercetarea mării. Odată cu susţinerea tezei de doctorat, la începutul anilor ‘70, pot spune că segmentul devenirii din traiectoria vieţii mele fusese parcurs.
Au trecut peste 35 de ani de când caut să înteleg şi să descifrez tainele mării de lângă noi, o perioadă care de fapt acoperă mai mult de jumătate din vârsta oceanologiei românesti instituţionalizate. M-am ocupat cu precădere de studiul ecologic al Marii Negre de fabuloasă lume vie din mare de acea lume mirifică cunoscută de cei mai mulţi doar în spectacularul ei, graţie lui Jules Verne sau Jacques Yves Cousteau; studiind vieţuitoarele din adâncuri că ecolog, mi-am propus că deviza un principiu potrivit căruia “Nimic din ceea ce aparţine marii nu trebuie să-mi fie străin”.
Ce-am făcut în toţi aceşti ani? Foarte mult faţă de condiţiile pe care le-am avut, extrem de puţin din ceea ce s-ar fi putut realiza dacă puterii noastre spirituale şi fizice i s-ar fi asigurat laboratoare, nave de cercetare, echipamente, materiale, biblioteci - facilităţi moderne pe care colegii noştri din străinătate, nici mai dotaţi, nici mai cuminţi şi nici mai frumoşi, le-au avut din plin.
Oricum, în anii 1960-1970 mai eram “competitivi” abordând cu succes probleme moderne. De-a lungul anilor am rezolvat peste 60 de teme şi obiective de cercetare ecologică marina pe care le-am condus sau la care am colaborat, obţinând numeroase rezultate care au contribuit la îmbogatirea fondului de date ale oceanologiei şi ecologiei marine în general, al biologiei, ecologiei şi protecţiei Marii Negre şi Deltei Dunării în special, rezultate pe care le-am înscris în rapoarte ştiinţifice şi în peste 150 de lucrări publicate şi în numeroase comunicări făcute la reuniuni interne sau internaţionale, rezultate care au fundamentat decizii şi soluţii practice sau au dus la dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice, rezultate care mi-au adus recunoaşterea şi respectul întregii comunităţi ştiinţifice căreia îi aparţin.Dar ce greu se ajunge pe segmentul afirmării din traiectoria vieţii!
Expediţiile pe mare (fără număr în Marea Neagră, numărate şi prea puţine în alte mari), scufundările din adâncuri, experimentările, microscopia, prelucrarea datelor, documentarea şi atâtea alte activităţi pregătesc cu trudă picul de bucurie reprezentat de obţinerea unui rezultat original acceptat şi preluat de către specialişti. Câte n-ar mai fi de spus... Poate le voi spune odată, mai pe larg, într-o carte. Acum aş mai dori să adaug doar un lucru. Totdeauna fără rezerve, am împartasit din experienţă mea, din cunoştinţele mele acumulate în peste 35 de ani de activitate ştiinţifică şi de viaţă consacrată naturii. Totdeauna am fost gata să fac cunoscută marea şi să reamintesc oamenilor, tinerilor în special, că trăim pe Pamânt care de fapt este Planetă Apelor. Şi voi continuă să-mi îndeplinesc această sfânta datorie, că un apostol, atâta timp cât sănătatea şi puterile îmi vor permite. Şi aidoma maestrului meu sub care am început drumul afirmării, continui să dezlegarea tainelor marii înconjurat de tineri. Lor aş vrea să le dau măcar scânteia din flacăra transmisă de la înaintasi - Prof. Ioan Borcea, Dr.Gr. Antipa, Acad. Mihai Băcescu şi atâţi alţi dascăli - şi să le aprind focul sacru al cunoaşterii.
Am un îndemn pentru tineri: Indiferent de steaua voastră, de drumurile voastre nu uitaţi de NATURĂ ai cărei membri şi cetăţeni sunteţi. Priviţi-o şi trataţi-o cu adânc respect şi recunoştinţă. Apropiaţi-va mai mult de natură pentru a o întelege până nu e prea târziu. Suntem parte din natură, având un destin comun. Suntem o specie valoroasă dar nu superioară altor specii. Avem datoria să protejăm şi să conservăm natură pentru a supravieţui odată cu ea şi a o transmite generaţiilor viitoare aşa cum au avut-o bunii şi străbunii noştri“.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
