27 de ani de la cea mai stupidă tragedie din istoria navigaţiei maritime. Cum s-a scufundat nava Sadu în portul Constanţa, iar Securitatea a interzis mediatizarea
0
Pe data de 2 decembrie 1988, sub ochii autorităţilor portuare, 15 marinari au sfârşit în apele Mării Negre, după ce cargoul Sadu s-a scufundat în rada exterioară a Portului Constanţa, la aproximativ 500 de metri de digul de larg. Epava navei este şi acum pe fundul mării.
Digul de nord al Portului Constanţa este cimitir de epave. De-a lungul timpului, aici s-au scufundat mai multe nave: cargoul Sadu în 1988, iar în 1995 şi navele Paris şi You Xiu.
Vasul Sadu, construit în 1976 la Şantierul din Brăila, de 4.737 tdw, plecase pe 1 decembrie 1988 din Portul Galaţi. Nava, al cărui echipaj număra 22 de oameni, era scoasă din exploatare şi urma să fie dusă la Şantierul Naval Constanţa, pentru reparaţii.
Sadu a ajuns în rada Portului Constanţa în noaptea zilei de 1 decembrie, la ora 22.30 şi a ancorat în zona destinată navelor de transport mărfuri generale. Locul a fost ales de comandantul navei, fără să anunţe Căpitănia Portului Constanţa despre coordonatele punctului de ancorare.
În dimineaţa zilei de 2 decembrie, vremea s-a înrăutăţit brusc. La prânz, comandantul Sergiu-Lucian Grigorescu a solicitat şi i s-a aprobat schimbarea punctului de ancorare, la adăpostul digului de nord.
Numai că ancora nu s-a prins de fundul mării şi vasul s-a apropiat ameninţător de dig. În vreme ce au fost anunţate autorităţile, echipajul a încercat salvarea navei. Curenţii marini au fost însă mai puternici şi au împins nava spre dig, care s-a izbit de stabilipozi. Cârma s-a blocat, iar motorul principal nu a mai funcţionat.
Au sărit în apă
După lovituri repetate în dig, nava a început să ia apă. Văzând că nava nu mai poate fi salvată, în cele din urmă comandantul a dat semnalul de abandon.
Pe măsură ce nava se scufunda, membrii echipajului au sărit în apă, întrucât nu au reuşit să lanseze barca de salvare. Unii au reuşit să se salveze, pe dig. Alţii au fost luaţi de curent şi duşi spre larg. Cum apa Mării Negre era foarte rece, ei au făcut şoc hipotermic şi au murit. Era ora 16.02.
11 marinari au fost găsiţi morţi, inclusiv comandantul. Trupurile a 4 dintre membrii echipajului nu au fost găsite niciodată.
Acţiuni de salvare tardive şi ineficiente
După primirea semnalului SOS, autorităţile portuare au trimis pe digul de larg mai multe maşini de pompieri, iar la faţa dezastrului au ajuns şi responsabilii din conducerea portului: Cornel Idu, şeful Căpităniei, şi şeful Departamentului Transporturi Navale, contraamiral Gheorghe Anghelescu.
Iniţial, au fost întinse scările de pe maşinile de pompieri pentru a fi salvaţi membrii echipajului, dar vântul puternic a făcut imposibilă o astfel de manevră.
Atunci, marinarii au improvizat un funicular din parâmă, cu scopul de a se salva. Dar la mal au ajuns doar câteva din documentele navei. Condiţiile meteo şi poziţia vasului nu permiteau transferarea echipajului pe parâmă. Din volumul „Amintiri despre o flotă pierdută – Voiaje neterminate“, semnat de Constantin Cumpănă şi Corina Apostoleanu, unde a fost tratată pe larg tragedia din iarna anului 1988, aflăm că „toate acţiunile de salvare a navei şi echipajului au fost tardive şi ineficiente“.
Morţii au fost găsiţi vinovaţi
Conform rezoluţiei Procuraturii Judeţene Constanţa – Secţia Maritimă şi Fluvială, s-a stabilit că accidentul s-a produs din cauza organizării necorespunzătoare a serviciului de cart, lipsa de control din partea comandantului privind poziţia navei şi menţinerea punctului de ancoraj, lipsa de control a serviciilor de cart. De asemenea, anchetatorii au spus că nu s-au luat măsurile de punere a navei în siguranţă, iar comandantul nu a dat ordine clare şi precise, iar ajutor s-a solicitat în ultimul moment, când nava se lovea de stabilopozi.
Vinovaţi de producerea catastrofei au fost găsiţi răspunzători Lucian-Sergiu Grigorescu – comandantul navei, Aurel Toma – şef-mecanic, şi Dănuţ-Petruş Rotaru – ofiţer de cart. Cum ei au decedat, s-a dispus încetarea urmăririi penale.
Supravieţuitor: „Unii se închinau, câţiva începuseră să plângă“
În volumul „Dosarele secrete ale dictaturii. Cazul «Sadu»“, semnat de Sorin Roşca şi Marian Moise, 2008, apar mai multe mărturisiri ale supravieţuitorilor. Motoristul Artur Sahaghian a retrăit clipele groaznice petrecute în data de 2 decembrie. „Tocmai coboram, mulţumit că-mi terminasem treaba, când «Sadu» s-a izbit prima oară de stabilopozii digului. În primele momente nu am înţeles ce se întâmplă. (…)
Pe mal începuseră să se adune curioşii. Le-am aruncat bandule, apoi parâme. Fiind cel mai tânăr de pe navă, nu prea ştiam ce să fac, dar aşteptam ordine. Au apărut pe dig şi câteva maşini, agitaţia a crescut, deşi pe «Sadu» n-am remarcat să fi intrat cineva în panică.
În sala maşini era un spectacol apocaliptic. Diesel-generatoarele încă funcţionau, ici şi colo plezneau ţevi, izbucneau jeturi de ulei, de motorină, şuierau aburi. Am urcat în grabă scările.
Cam la nivelul careului echipajului, apa năvălea peste balustradă şi a spart uşa de la castel. (…) Ne-am întrebat, fireşte, ce este de făcut, nava fiind oricum pierdută. «Deocamdată stăm aici» – a zis unul, «aşa i-a transmis tovarăşul Anghelescu comandantului». Şi am stat. Cam de la 14:20 la 15:15 am stat pe punte absolut degeaba, fumând şi discutând. Unii se închinau, câţiva începuseră să plângă“.
Securitatea a cerut ca morţii să fie îngropaţi în zile diferite
Tragediile navale nu erau consemnate în presă decât după mult timp după ce ele se produceau şi atunci doar în câteva rânduri. Foştii redactori ai publicaţiei „Dobrogea Nouă“, singurul ziar din Constanţa la vremea respectivă, spun că oraşul vuia de ceea ce se întâmplase aproape de port, însă ei nu aveau voie să scrie nimic.
Pe 30 ianuarie 1990, Constantin Ismăileanu scria desre tragedia navei Sadu: „Ceea ce s-a întâmplat cu nava «Sadu» şi echipajul său de 22 de marinari este poate unic în istoria navigaţiei maritime. Vasul s-a scufundat, este adevărat, în condiţii de furtună, dar asta s-a întâmplat ziua, în amiaza mare, şi la numai câţiva metri de digul portului Constanţa, sub privirile a zeci de oameni, care puteau dialoga cu cei de pe puntea superioară a navei, dar erau neputincioşi în faţa catastrofei, a dezastrului. (…)
Organele de Securitate locale au dispus, printr-un ordin pe care l-am găsit în dosarul întocmit de Procuratura locală, ca înmormântarea marinarilor de pe «Sadu» să aibă loc la ore şi în zile diferite, de parcă ei n-ar fi pierit toţi odată, pentru ca să se preîntâmpine o posibilă şi temută manifestaţie a constănţenilor.
Cu toate acestea, în ziua de 5 decembrie 1988, o coloană nesfârşită de maşini, claxonând puternic a jale mare, a traversat întreg oraşul. Staţionând un moment în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid, în semn de protest şi revoltă faţă de neputinţa «salvatorilor» şi, desigur, şi faţă de multe, foarte multe alte nemulţumiri ale marinarilor români“.
Au murit 15 marinari: Sergiu-Lucian Grigorescu, 45 ani – comandant, Aurel Toma, 39 ani – şef-mecanic, Adrian Preda, 25 ani – şef-timonier, Vasile-Cristian Ceauşu, 26 ani – of. electrician, Pavel Şerban, 37 ani – lemnar bord, Laurenţiu Şeuleanu, 20 ani – marinar, Dănuţ-Traian Helici, 27 ani – ofiţer mecanic (dispărut), Iorgu-Sergiu State, 31 ani – ofiţer mecanic (dispărut), Nicola Marian, 22 ani – of. mecanic stagiar, Rotaru Dănuţ-Petruş, 32 ani – ofiţer maritim (dispărut), Nicolae Bocai, 33 ani – şef-mecanic (dispărut), Ştefan Gheorghiu, 40 ani – marinar, Marius Gîrbă, 24 ani – electrician bord, Negeatin Suliman, 30 ani – motorist, Nicola Vasile, 35 ani – bucătar.
Au supravieţuit Sabin-Sorin Roibu, 34 ani – căpitan secund, Mihail Gîdei, 24 ani – ofiţer punte, Dumitru Simion, 27 ani – timonier, Valeriu Pantelimon, 43 ani – aj. of. mecanic, Artur Sahaghian, 21 ani – motorist stagiar, Cetin Gani, 22 ani – motorist, Ion Oprescu, 51 ani – strungar bord.
Vă mai recomandăm:
Capcanele mării: cum să ne ferim de gropile de sub apă
FOTO Poveştile unui comandant de navă: „În 1989, am crezut că ungurii au intrat în Ardeal“
Se încarcă comentariile...
