Pediatrul prin mâinile căruia au trecut mulţi copii ai Clujului: „Fără încredere în cel de Sus tot ce faci nu e... suficient“

Pediatrul prin mâinile
căruia au trecut mulţi copii ai Clujului: „Fără încredere în cel de Sus tot ce faci nu e... suficient“

Medicul Nicolae Miu  FOTO Florina Pop

A împlinit recent 74 de ani şi încă profesează. Dorinţa sa? Să mai aibă „câţiva ani de trăit, dar cu puterea de a munci“ pentru ceilalţi. Este vorba de pediatrul Nicolae Miu, unul dintre cei mai buni medici ai Clujului.

„Nu mă pot despărţi de pediatrie şi pentru că Dumnezeu îmi dă încă putere lucrez de două ori pe săptămână la cabinetul meu privat“, spune medicul Nicolae Miu. De câteva zile a împlinit 74 de ani. Pentru el nu trece o zi fără muzică. Şi fără semnul crucii.

Nicolae Miu a fost primul din România care şi-a făcut doctoratul pe deficienţa de magneziu la copii, iar în timp a scris tratate şi cursuri după care se studiază la medicină. A dezvoltat Clinica de Pediatrie II din Cluj, a înfiinţat împreună cu Aurel Bizo Clinica de Nefrologie pentru copii, iar din 2000 şi până-n 2008 a fost decan la Facultăţii de Medicină din cadrul UMF Cluj. Crede că un „adevărat profesor este foarte fericit când simte că elevii lui îl depăşesc“. Îşi critica colegii care nu îşi formau echipe care să le ducă mai departe dibăcia şi expertiza.

Pediatrul Miu povesteşte într-un interviu, pentru „Adevărul“, care au fost provocările de la începul carierei sale, cum l-au şocat cuvintele unui copil care-i cerea să-l lase să moară şi de ce Dumnezeu - în opinia pediatrului - are rostul său în sala de operaţii.

Din sufrageria sa, dintr-un cartier liniştit al Clujului, ne-a răspuns la întrebări, încadrat de fotografiie cu familia sa, icoane religioase şi vegheat de la distanţă de căţeluşa sa Cora.

Nu v-aţi gândit ca acum, la pensie, să faceţi altceva decât ce aţi făcut o viaţă întreagă?

Dumnezeu mi-a dat multe satisfacţii şi am văzut mult din lumea asta. Poate că nu cât aş fi vrut, dar am fost la foarte multe congrese, conferinţe internaţionale şi am reuşit să şi vizitez.

Care au fost cele mai mari provocări de la începutul carierei?

Au fost de mai multe feluri. Eu nu fusesem dorit la acel concurs unde am intrat ca asistent stagiar. Şi surpriza a fost foarte mare pentru că în loc să fiu primit cu bucurie am fost exilat la leagănul de copii, unde făceai o medicină aproximativă. Am dat la Pediatrie II, unde am lucrat o viaţă întreagă. Iar maestra mea, doamna profesor Octavia Mărgineanu, care nu era atunci şefa clinicii, mi-a spus: «te rog să-ţi ceri drepturile şi să te întorci în clinică pentru că tu ai dat concurs». M-am dus la şefa clinicii şi am rugat-o să mă înţeleagă şi să mă readucă în clinică. Asta a fost una dintre amintirile care nu mi-au plăcut, dar până la urmă am reuşit.

Trebuia să fie «pila» cuiva?

Da, trebuia să fie altcineva.

Câţi ani aveaţi atunci?

Vă spun de îndată. (n. r. se gândeşte) Aveam 26 de ani.

DE LA  „AM VRUT SĂ MĂ LAS DE MEDICINĂ“ LA DOCTOR ÎN VÂRFUL MUNTELUI

V-aţi mai lovit de situaţii similare?

În viaţă trebuie să fii pregătit ca medic în toate domeniile. (...) Eu am terminat cu diplomă de merit şi trebuia să rămân ca intern în Cluj şi a venit un ordin al lui Ceauşescu – după ce a interzis întreruperea sarcinilor – care spunea aşa: nicio circumscripţie grea şi foarte grea nu este voie să rămână fără medic.

Atunci, dintr-o dată, m-am văzut din anul meu, la Ponor, lângă Aiud, la 30 de kilometri de Aiud. În vârful muntelui, fără lumină electrică. Aveam 8 cătune, o casă de naşteri şi un staţionar cu opt paturi. Plus terenul pe care trebuia să-l fac.

Staţionar cu 8 paturi?

Un dispensar care are şi paturi. Îşi venea o insuficienţă cardiacă, îl puteai ţine acolo pentru că nu le convenea oamenilor să tot urce şi să coboare. Am urcat pentru prima dată la postul acela, la care am lucrat cu multă bucurie şi plăcere,  pentru că medicina – odinioară, mai ales – imprima un caracter practic, să te pricepi să dai ajutor. De la Aiud la Ponor se mergea cu camion cu prelată. 30 de kilometri cu camionul îl făceam în 3 ore, pe un drum de ţară. Mergeam şi pe jos. Aveam o şaretă cu un cal tare năbădăios, dar am mers multă vreme pe jos, dar cu satisfacţii. Era prin 68.

Ce părere avea soţia despre slujba de la sat?

Ea era încă studentă. Veneam eu o dată pe lună acasă şi de câte ori putea venea ea la mine, mai ales în vacanţe. Dumnezeu mi-a dat o căsnicie frumoasă. Păcat că ... s-a terminat.

În alte interviuri aţi afirmat că vă doreaţi să deveniţi solist de operă. De ce aţi ales Medicina?

Am cochetat cu ideea să devin solist de operă şi am rămas un meloman destul de înverşunat. Ca medic tânăr am făcut şi Şcoala Populară de Artă. Trei ani. Am scris amintiri din sala operei noastre. Mi-a rămas o parte din suflet acolo.

Cumva, v-aţi împlinit visul.

E foarte interesant că după primii doi ani de Medicină, care nu mi-au plăcut fiind rigizi, cu materii din-acestea de învăţat, de buchisit, departe de bolnav, am vrut să mă las de Medicină. Şi când m-am apropiat în anul III de bolnav atunci am prins drag de Medicină şi am zis că nu o mai părăsesc niciodată. Asta am simţit că trebuie să fac.

„DACĂ NU AI VIZIUNE DE ANSAMBLU RIŞTI SĂ NU VEZI PĂDUREA DE COPACI“

Uneori ne întrebăm dacă ne-am ales bine profesia.

Da, e adevărat. Să ştiţi că întrebarea asta mi-am pus-o de foarte multe ori mai ales în faţa unui eşec pentru că vrând-nevrând, în profesia noastră, ai şi eşecuri care pot depinde şi de tine dacă n-ai fost pe fază, dar depind foarte mult de tehnică, de laborator, de alte chestiuni.

Poate şi de Dumnezeu?

Să ştiţi că mă rog în fiecare zi fără să fac caz din asta. E o chestiune intimă. Mă rog pentru binefacerile pe care mi le-a dat această viaţă şi pentru încercările la care m-a suspus, dar nu uit niciodată să-i mulţumesc pentru succesele pe care le-am avut faţă de copiii bolnavi – chiar dacă ele n-au fost în totalitate -, dar l-am simţit atunci pe Iisus în mine sau lângă mine. Şi mi-a dat un mare ajutor. (...) Sunt cazuri disperate pe care Dumnezeu m-a ajutat să le salvez. Şi au fost cazuri pe care nu le-am intuit atât de grave la început şi care s-au agravat surprinzător. Şi în condiţiile în care medicii, odinioară şi nici acum, nu avem toate posibilităţile. De exemplu, de reanimare. Am mai pierdut şi cazuri care m-au făcut să sufăr foarte tare. Îmi vine în minte un băieţel pe care n-am să-l uit niciodată şi care a murit. Era din Câmpia Turzii. Avea o miocardită cu tulburări de ritm – n. r. adică inima nu-i bătea normal – şi în cursul unei astfel de crize a murit şi medicul de gardă nu avea la îndemână nicio posibilitate modernă de reanimare. Acum sunt, dar atunci nu aveam. Era perioada de dinainte, când greutăţile au fost şi mai mare decât acum. Prin anii 70 se întâmpla. Regret foarte mult şi acum cele întâmplate.

De ce prima dumneavoastră opţiune a fost solist la operă?

Am stat primii 3 ani am stat la Turda, cu mama mea, care era educatoare. Tata era prizonier la Stalingrad.  L-am şi cunoscut la 7 ani. De la vârsta de 3 ani ne-am mutat în Cluj şi mama era iubitoare de muzică şi mă ducea la operă. Aşa am îndrăgit eu opera de la vârsta aceea mică. Şi acum merg. Iar în timp mi-am descoperit o voce foarte bună. Eram prin liceu. Voce verificată de mai mulţi profesori care m-au încurajat, dar, din nefericire pentru vocea mea, era un singur post atunci, la Conservator, şi între un băiat de 17 ani şi unul de 21, a fost ales cel de 21. 

Vedem în filme cum medicii cântă la instrumente muzicale ca să se relaxeze.

A fost şi aici în Cluj o orchestră a medicilor. Una foarte bună. Cu performanţe. Dragostea asta pentru muzică am imprimat-o şi nepoţilor mei. Am trei nepoţi, dintre care, cel mai mare, Vlad, e dirijor, a terminat Conservatorul, aici în Cluj, şi a făcut masterat la Milano şi în Cluj. Fratele lui e student în Anglia la inginerie de sunet. Ia nepoţica, de 6 ani şi jumătate, nu ştiu dacă va avea talent, dar ureche muzicală are.

Locul de refugiu este ...

Şi azi nu există zi să nu ascult muzică. Nu pot fără asta. Şi îmi dă o satisfacţie foarte mare şi cred că mi-a mai dat încă ceva ce poate lumea n-ar înţelege: o anumită profunzime a trăririi sentimentelor. Altfel simţi toată viaţa. Îmi plac marii compozitori, dar am rămas cu o dragoste direcţionată spre operă.

Sunteţi specialist în pediatrie, gastroenterologie – hepatologie, diabetul zaharat cu boli de nutriţie. Sunt trei specializări. Se obişnuieşte şi azi să se facă atâtea specializări?

Există tendinţa aceasta. Ceea ce eu regret foarte mult este că pregătirea profilată se face prea devreme. De exemplu, ducem lipsă de internişti la adulţi. Chiar şi pediatri vor să se canalizeze spre anumite domenii. Iar asta, într-un fel, este bine. Şi aşa mi-am încurajat elevii mei: unul e mare specialist nefrolog, altul diabetolog, altul specialist în boli de sânge şi oncolog. Dar este bine să ai o viziune de ansamblu asupra bolnavului. Dacă nu ai viziune de ansamblu atunci rişti, zic eu, să nu vezi pădurea de copaci.

COPILUL DE 5 ANI CARE A CERUT SĂ MOARĂ

Care ar fi cele mai grave cazuri pe care le-aţi tratat?

Am avut mai multe. Mulţi bolnavi veneau în fază terminală. Am avut un caz de leucemie acută, când nu erau puse la punct aceste tratamente moderne. Şi a venit în ultima fază nu-l mai puteam ajuta. Cel pe care l-am pierdut, cu leucemie acută, avea vreo 5 ani.

Mi-a spus la un moment dat – n-am putut să înţeleg şi nici nu voi înţelege vreodată; n-au ştiut să-mi spună nici preoţii, nici medicii ce a însemnat aceasta - «scoateţi-mi perfuzia că vreau să mor!» Ce înţelegea un copil la vârsta de 5 ani prin «vreau să mor» când în faţa lui nu s-a discutat niciodată de aşa ceva şi dacă am fi discutat noi am fi zis că el nu înţelege? Ceva el simţea, iar acel  «ceva» nu l-am găsit nici până în ziua de azi.

(...) Prin anii 70 se întâmpla asta.

Copiii te simt.

Da, te simt. Copii fac asupra medicului – şi probabil că toţi bolnavii – fac un studiu psihologic: îmi place omul ăsta sau nu-mi place omul ăsta.

Dar nu asta face fiecare om?

Ba da, la  la vârsta de copil pe mine m-a impresionat extraordinar să simt că acel copil parcă ar dori să mă descopere, ce fel de om sunt, îl pot ajuta, nu-l pot ajuta, şi când îl văd că-mi zâmbeşte asta îmi dă o putere foarte mare. (...) Când am început pediatria mi-a fost frică de sugar, când îl vedeam aşa de mic, neputincios, la care tot diagnosticul depindea de ce îmi spunea mama şi de ce vedeai tu.

Ce rol ar trebui să joace părinţii în alegerea profesiei. Până unde ar fi bine să meargă?

Părinţii ar fi datori să-şi cunoască copilul, şi să-şi expună eventuala părere, să nu-l forţeze, să recunoască calităţile, intenţiile şi în felul acesta ar putea deveni nişte sfătuitori în adevăratul sens al cuvântului. Odată când aveam ultimul curs la o serie, la anul V.

Le-am zis: «Vă cunosc pe toţi. O treime dintre voi aţi avut chemare şi toate calităţile pentru a deveni medici, sunteţi făcuţi pentru asta - de la inteligenţă la sensibilitate, la simţul datoriei şi dorinţa de a ajuta. O treime dintre voi aţi venit la Medicină pentru a spus mama, aşa a spus tata, pentru că aţi considerat-o profesie de vârf care te aşează undeva în societate, poate aţi gândit că e o meserie bănoasă, dar care, dacă aţi fost inteligenţi şi sensibili aţi îndrăgit-o şi veţi deveni medici foarte buni. O treime dintre voi n-aveţi ce căuta la Medicină». Aici este necazul cel mare. În Medicină, ca şi în orice profesie, dar mai ales în medicină, ori o faci de vârf, ori n-o faci. Medici trebuie să fie doar buni şi foarte buni, nu mediocri ori slab pregătiţi.

Realitatea ne arată şi altceva. Sunt medici care nu operează dacă nu primesc un plic cu bani.

Am scris un manual, Ştiinţele comportamentului, pe care am introdus-o ca disciplină în anul I şi am pornit de la jurământul lui Hippocrate care se făcea, iniţial, în anul I ca să fie conştienţi ce îi aşteaptă. Este bine că se face acel jurmământ. Nu ştiu cât e de respectat. În tot cazul, chestiunea cu plicul o detest. 

Condiţionarea actului medical este o mizerie umană. 

A primi un cadou când bolnavul e mulţumit şi nu ştie cum să-şi arate mulţumirea este cu totul altceva, dar a condiţiona actul medical e o treabă cu care niciodată nu am fost de acord şi nu voi fi cât voi trăi.

V-aţi lovit de... ?

Din fericire, nu. Din acest punct de vedere, cu mici excepţii, Clujul are un anume respect faţă de suferinţa bolnavului.

Ce sfaturi i-aţi da unui boboc la Medicină?

Să se studieze foarte bine pe el însuşi în primii ani, dacă e în stare sau nu să meargă mai departe. Îmi vine în minte un exemplu: a făcut decât 3 ani şi era un student bun. Şi l-am întrebat de ce a renunţat pentru că îl consideram un student foarte bun. Mi-a spus:  «Mi-am dat seama că după anul 3 că nu sunt făcut pentru aşa ceva, că nu pot să suport suferinţa şi că nu cred că pot să-l ajuta pe un bolnav aşa cum aş vrea».

Una dintre credinţele dumneavoastră e că un pediatrul e obligat să aibe noţiuni minime de psihologie. De ce?

Asta ţine de tine, de sensibilitatea ta, să-l simţi pe copil. Fiecare dintre ei are câte o particularitate anume din punct de vedere psihic. Îmi intră câte un copil la cabinet cu nişte ochi frumoşi, se uită frumos la tine până în clipa când încep să-l examinez şi atunci începe să urle, să plângă, să se sperie. Alţii intră cu spaimă, lor le vorbesc mai blând, le zic o glumă, îl întreb dacă ştie o poezie, ca să detensionez atmosfera. 

Fără discuţie trebuie să fii şi psiholog, altfel eşti pe jumătate medic.

Cum îi liniştiţi pe cei mici de frica de injecţie?

Frica asta a rămas în copii. Să nu credeţi că nu. La cabinet îmi vin foarte mulţi copii şi întreabă:  «aici se fac injecţii?» Iar eu le spun: «Nu! Aici nu se fac injecţii, aici îţi pune nenea doctorul stetoscopul şi te ascultă la plămâni şi la inimioară, şi-ţi vede burtica şi te consultă şi nu se fac injecţii». Şi imediat e mai relaxat. Sigur că în spital e mai greu pentru că acolo se internează cazuri grave ce pretind investigaţii multiple, tratamente, uneori chiar dure.

„FĂRĂ ÎNCREDERE ÎN CEL DE SUS, TOT CE FACI NU E ... SUFICIENT“

Crucea de la gât şi icoanele din jur spun că sunteţi o persoană credincioasă.

Ştiţi cum vreau să precizaţi: nu destul.

De ce?

N-am fost neapărat educat exagerat în acest sens, dar viaţa m-a învăţat. L-am cunoscut pe tata la 7 ani, când s-a întors din prizonieratul din Staligrad şi mama mă punea să-mi fac rugăciunea în fiecare seară, să mi-l aducă pe tata înapoi, deşi nu ştia dacă tata mai trăieşte. Şi asta a crescut în mine. Mai ales că am avut şi alte suferinţe în familie şi asta m-a făcut să am încredere că fără încredere în cel de Sus tot ce faci nu e ... suficient.

Cum se împacă religia cu ştiinţa?

Cred că medici cu adevărat credincioşi au ceva din amândouă.

Ce consideraţi că e o provocare acum la 74 de ani?

Nu-mi doresc decât să mai am câţiva ani de trăit, dar cu puterea de a munci. Cu puterea de a munci. Nu pentru mine, pentru ceilalţi, pentru copiii mei, pentru nepoţi, pentru sora mea, şi pentru bolnavii mei.

 

Mai puteţi citi:

Previziunea macabră a unui oncolog renumit din Cluj: „O femeie din opt va face cancer de sân, dacă va trăi mai mult“

Chirurgul oncolog Gabriel Lazăr, din Cluj-Napoca, refuză să se predea în lupta cu cancerul, boala care răpune anual aproximativ 8 milioane de oameni în toată lumea, cât populaţia New York-ului.

citeste totul despre: