Ziua a început cu un zbor criminal, pe distanţa Bucureşti-Cluj, zbor care, pentru orice om normal, ar fi fost o binecuvântare. Pentru mine binecuvântarea a fost când am atins pământul Clujului, dar asta este o altă poveste de groază. La ora 9 dimineaţa, oraşul încremenit într-o căldură ciudată, prea ciudată pentru acest loc şi pentru această perioadă, îşi aştepta primii turişti.

Mi-am dezmorţit întâi picioarele, apoi minţile, am băut o cafea, m-am uitat la unu, două, trei filme, am mâncat un gulaş delicios şi am văzut oameni faini. Am trecut pe lângă cete de absolvenţi de liceu, am numărat toţi vorbitorii de engleză şi germană pe care i-am auzit la terase, iar seara, chiar înainte de apus, la o anumită oră ciudată, am văzut din nou, ca de fiecare dată, o lumină stranie şi grozavă care pică uneori asupra acestui oraş, de-a lungul unui bulevard central, oprindu-se într-un vârf de biserică.

La ce m-am holbat cu ochii mei de profan care poate doar să-şi dea cu părerea: am început cu „La patota“ (un film semnat de Santiago Mitre, o coproducţie Argentina, Brazilia, Franţa), povestea unei avocate care renunţă la o carieră în Buenos Aires pentru a se implica în activismul social de undeva de la graniţa dintre Argentina, Paraguay şi Brazilia. Este atacată însă de un grup de localnici, într-o noapte, moment din care trebuie să se decidă dacă vrea sau nu să rămână. Mie, una, filmul mi s-a părut prea didactic, tezist. Pelicula a câştigat premiul Fipresci al secţiunii Semaine de la Critique în 2015 la Cannes.

Am continuat cu „Chevalier“ (regia Athina Rachel Tsangari), un film grecesc în care joacă numai şi numai bărbaţi. De fapt, singurele prezenţe feminine sunt nişte voci la telefon. Este vorba despre şase bărbaţi care fac o excursie cu un iaht luxos şi care, din lipsă de ocupaţie, decid să joace un joc prin care să îşi măsoare performanţele, curajul, calităţile. Cursa este plină de trimiteri la criza bărbatului trecut de 40 de ani, un film spumos, light şi pe alocuri extrem de amuzant.

Am încheiat ziua cu „Right Now, Wrong Then“, un film făcut în Coreea de Sud de către regizorul Hong-Sang-soo: întâlnirea ratată dintre un regizor şi o pictoriţă este prezentată în două realităţi paralele. Filmul a luat Leopardul de Aur la Locarno, în anul 2015.

Pe lângă filme, am umblat puţin pe străzile din Cluj şi „am inspectat“ zidurile. Dacă în Bucureşti m-am obişnuit cu eternele două cuvinte scrise peste tot, „priveşte cerul“, aici am găsit în centru, pe un zid, o variantă alternativă, destinată unui oraş în care nu trebuie să îţi uiţi umbrela acasă: „visează norii“. Şi de fapt cred că asta am şi visat azi-noapte, nori şi filme, lucru care o să se întâmple şi în realitate, ca orice vis respectabil. În concluzie, aruncând un ochi pe prognoza meteo, am observat că de săptămâna viitoare vin ploile.