În fiecare an a fost filmul în faţă. Fiecare alege ce să pună în faţă. Ce film să pună în faţă. Unii aleg să pună crâşmele în faţă - Mihai Chirilov, director artistic TIFF, Cluj-Napoca 2013

În opinia mea, vocaţia culturalizatoare a localurilor de alimentaţie publică, sintagma generică seacă in care toate aceste respectabile stabilimente se încadrează, este discutabilă şi nu cred că asta e menirea lor, nici măcar una secundară. De cele mai multe ori, „cultura” făcută în localuri e doar un pretext facil pentru atragerea clientelei şi nu o finalitate sinceră a respectivei întreprinderi.

Fie că localului îi spunem simplu „cârciumă” (prefer varianta acesta, fără să-i dau vreun sens peiorativ) sau crâşmă, fie, mai pretenţios putin, „cafenea”, bar, pub, sau „casă” sau n-are importanţă cum, acesta are, în esenţă, rolul de a crea cadrul potrivit socializării şi petrecerii timpului liber — şi nu musai „cultural”!—  în grup sau solitar (mult mai rar).

Actul cultural autentic şi profund care se întâmplă cel mai adesea într-un astfel de spaţiu îşi are geneza în interacţiunea comesenilor, polemicile spumoase şi toate discutiile esenţialmente private ale acestora, oricât de zgomotoase ar fi altminteri, atunci când, desigur, cei implicaţi au a-şi împărtăşi informaţii si emoţii capabile să-i îmbogăţească spiritual pe ceilalţi.

Pentru alţii -majoritari-, cârciuma e un loc de simplu taifas, şi nu un lăcaş de cultură, acest lucru ţinând doar de starea de moment, de relaxare „superficială” a respectivilor, şi nu de alcătuirea lor mentală, prezumându-se că fac vorbire exclusiv despre un public intelectual, peste media ţării.

Dacă localul în cauză nu este gândit ca unul alternativ celor culturale clasice, ceea ce l-ar transforma, de la origini, în salon literar sau teatru neconvenţional, cinematograf, bibliotecă sau galerie unde sunt servite si băuturi etc, eficienţa evenimentului cultural promovat acolo este îndoielnică, iar confuzia între „local boem” şi „lăcaş de cultură”, inevitabilă.

Fără asumarea deschisă şi limpede a acestei destinaţii, un local public este pervertit, îşi pierde scopul iniţal şi devine un spaţiu haotic, un fel de „turn Babel”, unde o parte dintre cei prezenţi vor să asculte piesa de teatru sau poezia, iar alţii vor să-şi asculte doar iubita sau prietenii sau pe ei înşişi. 

Faptul că evenimentul cultural cu pricina este anunţat, presupunând — prin absurd—  că toată clientela potenţială este informată, nu rezolvă apriori chestiunea, întrucât nu mă fereşte pe mine, clientul „abonat” la cârciuma mea preferata, de neplăcerea (abuzul, chiar) de a nu putea să-mi savurez în tihnă cafeaua, berea şi/sau discuţia mea privată (în varianta în care evenimentele culturale nu au loc regulat şi previzibil, ceea ce ar duce la o asumare din partea clientelei, de asta dată).

Nu poţi face teatru adevărat sau orice activitate culturală care necesită atenţie, linişte, concentrare, daca nu toţi cei care sunt în local ştiu sau doresc acest lucru. Stand-up comedy-ul este ce vreţi dumneavoastră, numai cultură nu, vernisajele cer un spaţiu special gândit pentru aşa ceva (deci o asumare de la început), iar despre lansările de carte în cârciumi nu am nimic special de adăugat.

Vorbind despre teatru, observ în textul de lansare a sondajului o omisiune nedreaptă, mai precis nemenţionarea unui club (poate pentru că nu este cafenea) unde săptămânal se joacă o piesă de teatru adevărat, unul din puţinele acte culturale autentice din localurile clujene (e irelevant că asta se întâmplă într-o seară „moartă” şi e important că nu sunt obligaţi — volens, nolens—   clienţii veniţi pentru club să asiste).

Muzica rămâne —aparent— singura formă de cultură majoră compatibilă cu o cârciumă, doar că, oricât de „grea” ar fi, eu nu consider că muzica aparţine în realitate (cel puţin în realitatea unui local) unei astfel de acţiuni nobile de înălţare a spiritului uman, în definitiv scopul fundamental al culturalizării. Faptul că asculţi o anumită muzică nu te face necesarmente mai bun, te poate cel mult clasifica ca aparţinând unei certe categorii a populaţiei („Spune-mi ce muzică asculţi, ca să-ţi spun cine eşti!”).

Cea mai „aleasă” muzică ce poate fi ascultată într-un local e jazz-ul (mă îndoiesc sincer că, în afara de situaţii pur întâmplătoare, se ascultă undeva muzică clasică, simfonică sau din această familie). Prezenţa cuiva, în mod regulat şi voluntar, altfel decât purtat de hazard, într-un anumit loc unde se ascultă o anumită muzică, spune enorm despre calitatea culturală —şi implicit umană— a respectivului individ, şi îi va provoca acestuia o stare personală de bine, fără să-l facă însă un om superior sieşi, graţie doar prezenţei lui acolo. 

Prin excepţie, muzica poate fi asimilată literaturii, având şi o latură etică, moralizatoare, nu doar una estetică, senzorială (aşa cum au şi artele plastice), atunci când versuri de bună calitate sunt puse pe note şi transmise în acest „amabalaj” melodios audienţei. Dar şi acest lucru ar presupune existenţa condiţiilor şi intenţiilor de concentrare din partea publicului, asemănătoare cu cele din cazul teatrului. 

Am asistat la multe concerte de „folk cult” ( Ada Milea, de pildă), care efectiv nu se puteau desfăşura, întrucât publicul din respectiva cârciumă-cafenea, cu toate că era venit special pentru eveniment, bruia actul cultural, fără intenţie criminală, prin foşnâială, clinchet de pahare, clipocit de licori, şuşoteli, râgâieli şi alte gesturi umane cât se poate de fireşti într-o cârciumă.

În virtutea experienţei mele directe în domeniu nu consider că scopul cârciumii „pure” este unul culturalizator, nici principal, nici secundar (am facut-o destul de mult timp, mai la începuturi, cu naivitate), iar „forţarea” localurilor cu aer boem sau activităţi vag culturale de a participa la un astfel de „sondaj” sau de a-şi declara un astfel de scop, sunt de natură -cel puţin- să confuzeze publicul larg, consumator de cârciumă, precum şi pe cel - mult mai îngust - amator de cultură de cârciumă.

Pe de altă parte, admiţând că n-avem de ales şi trebuie să participăm cu toţii cei „selectaţi” la „plebiscit”, trebuie remarcat (critic) că iniţiatorii sondajului au menţionat doar nişte localuri, printr-o simplă enumerare, fără ca acestea să fie prezentate în vreun fel, nici măcar sumar, şi fără să ni se spună în ce constă activitatea lor „culturală”, ceea ce ar duce la prezumţia - greşită, evident - că toată lumea ştie toate localurile.

De fapt, lumea ştie puţine localuri, chiar şi în Cluj, în sensul că puţini sunt aceia care aleargă după cultură prin pestriţele cafenele clujene, să fim serioşi! Fără o astfel de informare, în opinia mea, demersul publicaţiei culturale îşi pierde substanţa şi devine o ocazie de pură propagandă pentru cei „pe fază”, dornici să mai bifeze încă o... activitate culturală. 

Vorbind despre propria mea activitate şi experienţă, printre cele 8 localuri pe care le deţin in Cluj, există unul numit Casa Jazz Ház (ház înseamnă "casă" în maghiară), în care s-au desfăşurat în 2013 un pic peste 100 de concerte de jazz, cvasimajoritatea lor oferite cu intrare liberă, adică ceva mai mult decât în toate localurile clujene la un loc! 

Cu toate acestea, nu cred că noi facem sau promovăm cultura, intenţia noastră fiind de a încerca să creăm un mediu propice statului la taclale, clienţilor noştri dragi (şi deloc puţini), taclale ce pot —e drept— musti de cultură, date fiind trăsăturile publicului atras îndeobşte de jazz. 

Un alt local, o cafenea „pură” de astă dată, are o bibliotecă impresionantă, nu doar ca piesă de mobilier, ci şi prin multele sutele de cărţi bune şi foarte bune, ce pot fi citite acolo sau luate acasă, gratuit. În plus, a mai găzduit câteva concerte de jazz - şi nu numai - memorabile.  „Janis Cafe” nu se mai numeşte, însă, „oficial” demult şi „cultural”, tocmai pentru că nu este şi nu mai vrea să fie aşa ceva.

Aproape nimeni nu citeşte nimic şi nu pentru că nu ar exista apetenţă pentru literatură în rândul clienţiilor noştri, marea lor majoritate studenţi sau intelectuali, ci pentru că pur şi simplu condiţiile ambientale (o anumită semiobscuritate, creată de lumânări şi alte lumini subtile) nu sunt propice lecturii, iar scopul prezenţei acolo a muşteriilor este - am înţeles - preponderent altul. 

Dacă în privinţa localurilor evocate şi a celorlalte cu care sunt binecuvântat, în care au avut loc multe sute de concerte de toate genurile muzicale „bune”, plus alte câteva piese de teatru, am certitudini legate de menirea lor „non-culturală”, nu pot susţine - şi nu-mi doresc să pot face asta - că nu se poate face cultură în cârciumă. Cu condiţia însă ca locul să fie adecvat, special destinat acestui scop, gândit sincer de la inceput ca un spaţiu cultural alternativ, iar evenimentele organizate să nu fie simple pretexte de atragere a publicului, conform principiului „important e să se întâmple ceva”.

Mult succes celor care fac în Cluj şi-n România cârciumărit, cultură sau ambele deodată, precum şi largului lor public!