FOTO Secretele ultimului buciumaş: „Ca să cânţi la bucium îţi trebuie forţă fizică şi dantură bună“

Chiar dacă vremea buciumelor şi a cimpoaielor pare că a apus, pe Valea Slănicului, în judeţul Buzău, mai există un om care sperie ielele cu sunetul instrumentului arhaic. Mircea Micu este un solist instrumentist şi meşter popular, dar şi unul dintre puţinii creatori de instrumente muzicale din ţară.

Mircea Micu s-a născut în comuna Săruleşti, judeţul Buzău, în urmă cu 77 de ani. A îmbrăcat încă din fragedă pruncie costumul popular, învăţând să cânte la instrumente populare mai puţin cunoscute în ziua de azi, de la cimpoi, la fluier, caval şi bucium. 

În copilărie, Mircea Micu mergea cu părinţii lui la clăcile din sat, acolo unde oamenii se distrau rostind poveşti ori ascultând muzică din fluier sau cimpoi. 

„Totul a început de când eram eu de-o şchioapă. Părinţii şi fraţii mei au cântat la bucium. Aveam instrumentele în casă, cum să nu cânt şi eu? Vă spun cu mâna pe suflet că la noi erau nişte petreceri atât de frumoase încât se făceau clăci. Se strângeau cu cimpoaie, cu fluiere, cavale, toţi care cum se trezeau cu bucuiumele. Cântau şi jucau. Eu, printre ei, de cinci, şase ani, cât aveam eu pe acolo, şi nu scăpa instrument să nu pun eu mâna pe el“, îşi începe povestea Mircea Micu.

Nu era instrument pe care să nu pună mâna şi atunci s-a aprins în el o pasiune care nu s-a stins nici acum, şapte decenii mai târziu. Nu s-a lăsat descurajat nici chiar atunci când cimpoiul îi venea chinuitor de mare.

„Cântam cu fluierul, lăsam fluierul, cântam la cimpoi. Mă piteam cu ele. Eram mic şi cimpoiul era mare. Cum să mă pun eu cu cimpoiul ăla, copil de câţiva ani... Dar îl dovedeam eu. Îl umflam, îl puneam între picioare şi cântam. Nu puteam altfel, că nu aveam forţă să îl strâng sub braţ. Norocul a fost şi că am avut ureche muzicală. Am învăţat tot ce era posibil şi cântau în comuna asta, de la sârbe, slănicuri, doine, tot felul de hore care se cântau la noi“, povesteşte Mircea Micu.

Acum îl găsim tot în Săruleşti, comună aflată în zona de deal a Buzăului, un loc parcă desprins din poveşti. Aici, civilizaţia abia dacă şi-a făcut loc, iar tradiţiile de demult sunt păstrate cu sfinţenie. Nea Mircea, cum îi spun localnicii, este omul care a adus până în prezent un meşteşug bătrânesc: făurirea de instrumente muzicale. În casa sa modestă, bătrânul a adunat zeci de buciume, cavale, fluiere şi cimpoaie, toate făcute cu mâna lui. 

Nimeni din zona Buzăului nu mai ştie să meşterească la buciume, instrumente străvechi, lungi de până la trei metri, din lemn, pe care păstorii de la munte le folosesc şi astăzi, pentru semnalizare şi comunicare, dar şi pentru călăuzirea oilor şi a câinilor. 

„Eu sunt ultimul buciumaş, pentru că nu mai interesează pe nimeni. Să faci un bucium este foarte dificil. Tre’ să ştii ce tai din pădure, cum trebuie întors, trebuie să ştii cum îl crăpi în două. Eu am toate sculele pentru aşa ceva, care se numesc ghinuri, adică nişte scoabe întoarse. Plec cu ghinul de sus, de la vreo trei sau patru centimetri grosime, până ajung la vreo 15 centimetri, cât trebuie să fie gura aia mare, cu sunetul. Apoi se înveleşte cu coajă de cireş. Se pune papura pe crăpătura lui, cu multă atenţie, pentru că dacă se bagă în el îi ia din sunet“, explică nea’ Micu. 

În timp, şi-a adaptat metodele de confecţionare, inovând astfel încât să îşi uşureze munca. „Păi, înainte ţineau bucuimele în beciuri. De ce le ţineau în pivniţă? Pentru că ele nu mai sunt bune dacă se usucă iar acolo era umezeală. Dacă eu am avansat oleacă, în civilizaţie, le-am ceruit şi nu mai am nevoie să le ţin în beci. Torn ceară dată în clocot în ele şi se îmbibă în lemnul ăsta aşa de bine, că nu se mai usucă. Poţi să cânţi la ele oricând te-apucă cheful de cântat“, spune artizanul.

Bătrânul meşter adaugă că buciumul, pe cât de dificil este de făurit, pe atât e de complicat să şi cânţi la el. „Ca să cânţi la bucium îţi trebuie forţa fizică necesară, dantură bună. Plămâni aş mai avea ceva dar ce te faci cu dantura. Of, întoarce, Doamne, anii!“, exclamă meşterul din Săruleşti. 

Mircea vorbeşte şi despre faptul că buciumul, acest instrument vechi, de pe vremea dacilor, are nu numai rolul de a încânta urechile ori de a transmite mesaje sonore de pe un deal pe altul, ci şi acela de a ţine spiritele rele departe de oameni, de casă şi de animale. „Este obiceiul ca în noaptea de Sfântul Gheorghe să se sune cu buciumul. Când aud sunet de bucium, vrăjitoarele nu mai iau mana la vaci. Dacă suni de cu seară, până la miezul nopţii, până în cântatul cocoşului, când se aude sunetul ăsta, nu se apropie vrăjitoarele. Pot să cânte şi să descânte până le-or sări ochii, că nu au ce face. Cred că le-a albit părul din cap cât m-au ocărât pe mine, astea, din zonă“, povesteşte cu umor meşterul de instrumente populare.

În curtea sa de la Săruleşti, bătrânul continuă să meşterească la buciume şi la cimpoaie, instrumentele sale de suflet. Despre cum se realizează un cimpoi, artizanul poate să vorbească şi o zi întreagă. 

„Când ştii ce trebuie să faci, nu îţi pare greu, dar cineva care nu are habar nu ştie cum se taie capra, cum se argăseşte pielea. Toate trebuie bine ştiute, începând de la piele, până la lemnăriiile acelea pe care le vedeţi dumneavoastră. Cimpoiul are în interior piele de capră, să ştiţi. Se taie capra, se scurtează gâtul de tot, iar jupuitul îl iei de la spate. Pielea trebuie apoi să fie argăsită cu zer de oaie. Faci saramura să ţină oul deasupra. Mai sunt şi alte metode, prin stropire cu vin roşu, dar la noi aşa se face. Lemnăria se scoate dintr-un butuc pe care trebuie să îl sculptezi aşa încât să îi dai forma de capră. Caraba se face din lemn. E ştiinţă, nu glumă“, spune Mircea Micu.

Lui Mircea Micu i-a plăcut atât de mult să facă instrumente şi să cânte la ele, încât de-a lungul anilor a ajuns să participe la zeci de concursuri din ţară, şi nu de puţine ori a obţinut primul loc. La vârsta de 35 de ani, a făcut prima înregistrare la radioul public. Între timp, a cântat cu maestrul Marcel Budală, cu Grigore Leşe, cu orchestra din Craiova. A participat la numeroase festivaluri, cum ar fi „Cântarea României“ (în 1977), Festivalul „Maria Tănase“ (în 1978), „Copiii lumii doresc pacea“ (în 1978), „Cântarea României“ (1983 şi 1987), „Pe Urme de Baladă“, „Prin Muzică la Obârşii“, „Festivalul Slănicului“, obţinând diverse medalii şi diplome.

Pe 27 noiembrie 2013, Mircea Micu a intrat în galeria „tezaurelor umane“ ale românilor, declarate de UNESCO. Pentru că a reuşit să preia tradiţiile vechi meşteşugăreşti şi să le ducă mai departe către generaţiile tinere, în 2015, Mircea Micu a primit de la preşedintele Klaus Iohannis medalia „Meritul Cultural“. Bătrânul s-a asigurat că o să aibă cine să-i ducă mai departe pasiunea după ce nu va mai fi. A învăţat să cânte la cimpoi mai multe generaţii de elevi de la şcoala din Săruleşti, iar fiica sa, deşi locuieşte în alt judeţ, mai cântă din când în când la fluier. Ar fi vrut totuşi ca numărul celor care duc tradiţia cântatului şi făuritului acestor instrumente să fie mult mai mare.