Ada Galeş, câştigătoare a premiului UNITER pentru debut: „Rolurile pe care le joci te afectează în viaţa reală“

Ada Galeş este actriţă la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov şi anul acesta a câştigat premiul UNITER pentru debut. Are spectacole şi în Bucureşti, a jucat şi în filme, iar viaţa şi-o împarte între Bucureşti şi Braşov .

La doar 25 de ani, Ada Galeş a câştigat deja două premii importante: Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov (2015) şi Premiul UNITER pentru debut (2016). Fire liberă, rebelă şi nonconformistă, Ada şi-a propus să facă lucruri care contează. Îşi alege rolurile care simte că transmit ceva, roluri care o pot face un om mai bun, după cum spune chiar ea. Crede că arta trebuie lăsată să se dezvolte liber, să nu fie împinsă doar spre comercial, şi că în România cultura este oarecum uitată, iar acest lucru ar trebui să se schimbe.

 „Weekend Adevărul“: Cum ai ales actoria? A fost o tradiţie de familie, o pasiune?

Ada Galeş: Nu este o tradiţie de familie, dar ceva în genă este acolo. La un moment dat, ştiu că mama şi-a dorit să fie actriţă. Chiar dacă este director de comunicare, înclinaţia mamei pentru artă este evidentă: a scris trei romane, este pasionată de pictură. Pentru mine cred că asta a fost foarte important: că am fost crescută şi susţinută astfel încât să mă simt liberă orice aş face, să mă bucur de faptul că pot să aleg şi să învăţ să-mi respect dorinţele şi părerile. Chiar dacă iniţial şi-a făcut griji cu teatrul, când i-am spus că dau la actorie, lucru total de înţeles, mi-a respectat decizia, m-a susţinut atunci şi este mereu aproape de mine.

În viaţa reală eşti aşa cum eşti pe scenă: plină de viaţă, nonconformistă?

Cred că nu este mare diferenţă între cum sunt în viaţa reală şi pe scenă. Nu ştiu cum sunt pe scenă, pentru că nu mă văd din afară. Cred că sunt un om puţin timid, am descoperit asta de curând. În schimb, partea rebelă şi revoluţionară a fost mereu. Încă din adolescenţă, dacă era vreo nedreptate, mă atacam, doream să văd cum se poate face ceva pentru cineva. Cred că am un mic activist în mine. Mă interesează foarte tare zona asta a drepturilor omului. Trec printr-o perioadă în care mă interesează mult să aflu cum pot eu să stau în faţa unor oameni aşa cum sunt, să ajung la cea mai bună variantă a mea. Nu vreau să impun nimic, vreau să le dau posibilitatea oamenilor să înţeleagă contradicţiile din viaţă, să aleagă ei ceea ce este corect. 

Cum a fost examenul la UNATC? Cu emoţii?

Am picat de două ori, am intrat a treia oară. După festivalurile de teatru din liceu, eram copilul-minune, era totul frumos şi m-am speriat. M-am panicat tare la admitere. Mi-au trebuit doi ani să-mi revin, să văd şi să înţeleg că nu este pe viaţă şi pe moarte, să nu fiu fatalistă şi să învăţ să îmi placă din nou. Am făcut un an la „Spiru Haret“, unde i-am avut profesori pe Vlad Rădescu şi Adriana Piteşteanu, şi mi-a prins foarte bine. A fost un mediu foarte tare. Meritul că am intrat apoi la UNATC este şi al meu, dar mai mult al doamnei Ludmila Szekely Anton, profesoară de regie de teatru. M-a susţinut şi mi-a fost foarte apropiată, m-a ascultat înainte de fiecare admitere. O să-i mulţumesc mereu pentru asta. Şi acum, când e ceva, tot pe ea o sun. 

Cum ai ales Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov anul trecut?

A fost o decizie spontană. Habar nu avea mama că vin aici. Am sunat-o şi i-am spus: vezi că vin pe acasă şi mă duc la concurs. Îmi pui şi mie dosarul, mergi tu, că nu am timp, că se închide azi. Când am aflat că am trecut proba şi am ajuns la interviu, am fost surprinsă, speriată şi confuză. Nu ştiam dacă fac faţă. Eu locuiesc la Bucureşti, sunt la master şi nu voiam să mă mut la Braşov. Simt nevoia să fiu nomadă, să nu am un loc al meu şapte zile din şapte. A fost însă foarte fain, pentru că am întâlnit oameni care au înţeles acest lucru şi au înţeles că dacă aleg să fac ceva mă implic total. 

Există diferenţe între un teatru din Bucureşti şi unul din provincie? Cum este publicul la Braşov?

Este diferit la repetiţii. La Braşov, timp o lună şi jumătate nu faci altceva decât să repeţi şi este foarte fain. Dimineaţa repeţi câteva ore cu echipa, apoi mergi la masă cu oamenii aceia, apoi mai repeţi câteva ore şi seara poate ieşi cu ei la o bere. E ca un cantonament, ca o familie şi e foarte fain. La Bucureşti, totul este mai alert, toată lumea aleargă, ai spectacol seara, pierzi multe ore pe drum. Este o agitaţie de care totuşi nu mă pot lipsi. În Bucureşti este o altă experienţă, dar eu cred că am nevoie de amândouă. Publicul este diferit în funcţie de fiecare spectacol în parte, fiecare piesă ajunge să-şi creeze propriul public. La Braşov, spectacolele se joacă cu casa închisă, este foartă multă lume, nu mai găseşti bilete. Sunt primele spectacole pe care le joc constant o stagiune întreagă şi aud cum oameni din public dau ei o replică-două, ceea ce înseamnă că revin la spectacole şi este fabulos.

Cum este rolul din „Copilul problemă“, spectacolul care ţi-a adus premiul UNITER pentru debut?

Este un spectacol despre un cuplu american care încearcă să-şi recapete copilul. Este o comedie neagră cu o temă actuală. Se presupune că mama este dependentă de droguri, lucru ce devine cert după ce îşi pierde copilul. Este o luptă în care ea încearcă, se străduieşte să-şi ia copilul înapoi. Este un spectacol despre cum sunt marginalizaţi oameni care au avut probleme în trecut, despre cum este legea. Este un spectacol care te lasă să alegi ca spectator dacă i-ai da copilul mamei sau dacă l-ai lăsa să ajungă într-un centru de plasament. Lumea în general ţine cu personajul principal, ţine cu mine. Tema spectacolului este o problemă actuală. Am filmat o coproducţie olandeză iarna aceasta unde joc o tânără dependentă de droguri, bolnavă de SIDA, care trăieşte în canal. A fost foarte interesantă documentarea, am cunoscut persoane care au trecut prin asta. Am filmat cu oameni care au trecut prin aşa ceva, am văzut oameni care locuiesc în canal, am văzut copii în centre de plasament. Acest rol îmi dă putere pentru că am întâlnit oameni care au reuşit să iasă din canal, să ducă o viaţă normală, să le fie bine. Majoritatea sunt copii care au fost abuzaţi şi înţelegi cum au ajuns acolo. Pe mine mă interesează foarte mult ce pot eu să fac pentru ei. Aş vrea ca lumea care vine la teatru să înţeleagă că este o problemă, că putem, dacă nu să fim responsabili, măcar să fim empatici.

Cum reuşeşti să intri în pielea personajului? Rolul te schimbă şi în viaţa reală?

Mă tentează să-mi fac dizertaţia pe tema asta, despre cum descoperi un mecanism de gândire, ce înseamnă un personaj. La „Copilul problemă“, repetând multe ore pe zi, după două săptămâni, mi-am dat seama că reacţionez diferit. Am observat acasă că reacţionam diferit. Şi asta m-a intrigat. Mă pasionează mult psihologia şi am zis că aş vrea să cercetez cum, schimbân-
du-mi comportamentul imediat, pot să ajung la un mecanism de gândire care nu e al meu. Cred că aş fi mai liberă dacă aş reuşi să înţeleg. Rolurile pe care le joci te afectează în viaţa reală, toţi oamenii pe care îi întâlneşti te afectează. Repetând la un spectacol sunt foarte empatică, îmi place să descopăr lucruri fără să am prejudecăţi. Un personaj te modifică de fiecare dată.

Ai jucat şi în filme. Ai alege cinematografia în detrimentul teatrului sau invers? Se poate trăi din asta?

Eu sper să le îmbin. Nu am foarte multă experienţă de film, dar mi-ar plăcea. Sper că o se întâmple. Nu aş alege filmul în detrimentrul teatrului sau invers, cred că aş alege proiectul şi oamenii. Nu contează dacă e teatru de stat, independent, televiziune sau film. Sunt şi lucruri pe care nu le-aş face în televiziune în acest moment. Sunt roluri în care nu aş intra. Prefer să aleg proiectul. Nu mă interesează partea financiară, aş vrea să cred că se poate trăi din asta. Am auzit poveşti de ambele părţi. Eu încă nu mă descurc singură, dar vreau să cred că se poate. Am ajuns la o comercializare, oamenii vor să ajungă la televiziune cu orice preţ. Este un preţ pe care eu ca artist aleg să nu îl plătesc.

Joci în Bucureşti un spectacol-manifest. Ce încerci să transmiţi publicului?

„Bucureşti. Instalaţie umană“ este un spectacol la ARCUB. Este un spectacol-manifest unde nu avem o fişă a postului, e mişto. În viaţă, un inginer nu e doar un inginer. Şi la noi începe să se simtă nevoia asta de a deveni din ce în ce mai personali. Nu este un spectacol de teatru, sper să nu vină lumea cu această aşteptare, dar dacă vine, să fie deschisă. Este un spectacol critic, de conştientizare, un spectacol unilateral, ce vezi cam asta este. Criticăm tot ceea ce nu ne place la Bucureşti: clasa politică, faptul că este mizerie, că sunt gropi, că e poluare, că nu se face nimic pentru copiii de pe stradă, dăm în tot ce ne doare pe noi şi sunt foarte multe lucruri care ne dor. Avem şi momente testimoniale. Suntem oameni dispuşi să facă lucruri pentru a schimba ceva. 

Te-ai aşteptat la premiile pe care le-ai primit?

Nu m-am aşteptat absolut deloc. Anul trecut, la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, nu mi-au spus nimic. Câteodată te atenţionează cineva, îţi spune să fii în sală. Eram oricum toţi acolo, fusese o ediţie faină, ne simţisem foarte bine. Nu pregătisem niciun discurs. A fost foarte fain, a fost o bucurie mare. Pentru UNITER aflasem că m-au propus cei de la Braşov. A venit apoi comisia care alege nominalizările, nu mă aşteptam. Aş vrea să lucrez cu Alexandu Voicu şi Andrea Tănase, care au fost nominalizaţi cu mine. Nu prea ştiu eu să mă bucur de lucruri, dar a fost fain. Un premiu este o recunoaştere a muncii tale, aste este menirea lui. Fiecare, indiferent de profesie, are nevoie de recunoaştere. Să spună cineva: „Băi, ai făcut o treabă bună“. Eu le zic băieţilor de la tehnic, când terminăm: „Mulţumesc pentru spectacol“. Ideea de competiţie însă nu mă atrage. Nu mă bat să fiu mai bună decât altcineva. Mă lupt destul cu mine.

Unde te vezi peste câţiva ani? Îţi faci planuri de viitori sau laşi să vină totul de la sine?

La finele lunii iunie închei un proiect cu Teatrul Metropolis, iar în toamnă va fi premiera oficială. Urmează apoi o vară în care o să-mi iau puţină vacanţă, o să stau puţin, deşi nu prea ştiu eu să stau. Vedem ce se întâmplă de la toamnă. Nu îmi fac planuri pe câţiva ani înainte. Mi-ar plăcea să fac lucruri care contează, să lucrez cu tinerii. Mi-ar plăcea să fac teatru şi film, să fiu un om OK. Nu trebuie să ţinteşti să fii vedetă, poţi să faci lucruri bune oriunde. Nu aş vrea să fiu o moralizatoare, dar eu nu aş vrea să fac lucruri care să răspundă la întrebări „cum“ şi „ce“. Vreau să fac lucruri care să îmi răspundă şi la întrebarea „de ce“. Ne grăbim şi tindem să fugim către un rezultat imediat şi un succes clar. Nu despre asta e vorba, cel puţin nu pentru mine. Mi-aş dori să mă uit înapoi peste ani să văd că am făcut ceva pentru oameni.

Ce crezi despre cum este finanţată cultura în România?

Cred că e uitată şi neglijată partea artistică. Vorbim de cultură în general: de la teatru, film, muzică, artă plastică. Toţi vor să facă produse de succes. Este nevoie de o susţinere a unor demersuri cinstite. E loc pentru toată lumea. Este nevoie de o finanţare mai mare. Arta are alt scop. Cred că este nevoie de experimente, este nevoie de lucruri noi, este nevoie să ieşim din tipare. Este nevoie de o susţinere mai mare, în ceea ce priveşte zona independentă, în ceea ce priveşte tinerii despre care se tot vorbeşte că pot schimba lumea. Trebuie să li se şi dea posibilitatea să schimbe ceva.  

Portretul actriţei: 

Numele: Ada Galeş

Data şi locul naşterii: 9 martie 1991, Braşov

Starea civilă:necăsătorită

Studiile şi cariera:Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă“ Braşov, UNATC Bucureşti, licenţă şi master ce se va finaliza anul acesta.

Este actriţă la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov din 2015. Joacă în spectacolele: „Copilul problemă“, „Jocul dragostei“ şi „Priveşte înapoi cu mânie“.

La ARCUB Bucureşti, joacă în spectacolul: „Bucureşti. Instalaţie Umană“.

Experienţă în filme: „O săptămână nebună“ (serial Protv, 2014); „Love Bus. Cinci Poveşti de Dragoste din Bucureşti“ (2014 film independent); „In Blue“ (coproducţie olandeză; va fi lansat în 2017).

Premii: „Cea mai bună actriţă“, în cadrul Festivalului de Dramaturgie Contemporană Braşov 2015; Premiul UNITER pentru debut 2016.