Drama românilor distruşi de comunişti în numele progresului. Cum au fost alungaţi cu arma oamenii care au stat în calea barajului plătit cu 60 de tone de aur

Drama românilor distruşi de comunişti în numele progresului. Cum au fost alungaţi cu arma oamenii care au stat în calea barajului plătit cu 60 de tone de aur

Barajul de la Stânca Costeşti FOTO Cosmin Zamfirache

În satul Ripiceni, judeţul Botoşani, a avut loc una dintre cele mai mari drame ale dezrădăcinării, în România comunistă. Localnicii din şapte sate au fost îngrămădiţi, cu forţa, într-o singură localitate rurală şi lăsaţi fără amintiri şi agoniseală, pentru realizarea unui baraj pe Prut.

Ştiri pe aceeaşi temă

Comuna Ripiceni din judeţul Botoşani este o unitate administrativ teritorială cu un singur sat, care poartă acelaşi nume. Este una dintre cele mai nordice localităţi din România, situată chiar pe malurile Prutului. În acest sat-comună plin de noroaie şi sărac locuiesc peste 2.000 de oameni, ocupaţi mai ales cu agricultura de subzistenţă şi cu pescuitul în apele Prutului. 
 
Pe lângă faptul că aici s-au găsit cele mai valoroase vestigii paleolitice din nordul Moldovei, Ripiceniul este renumit şi pentru faptul că este cea mai înghesuită localitate din România. Uliţele neasfaltate sunt mărginite de case aproape trase la indigo, aproape lipite una de alta şi cu umbre de grădini, un lucru cât se poate de ciudat în mediul rural. Explicaţia ne-o oferă localnicii, mai ales cei care au fost martorii dramei aproape necunoscute de la Ripiceni, din anii comunismului. 
 
„Aici, la Ripiceni, a avut loc cea mai cumplită dramă a dezrădăcinării. În anii comunismului, localnicii din şapte sate au fost strămutaţi forţat şi înghesuiţi într-o singură localitate. Au fost lăsaţi fără agoniseală şi puşi să trăiască pe numai 400 de metri pătraţi. Şi totul pentru progres, spuneau comuniştii. Au făcut un baraj, iar lumea trebuia evacuată pentru a face loc unui lac de acumulare. Strămutarea a venit însă cu moarte, lacrimi şi sărăcie lucie“, explică Dumitru Nechifor, secretar al comunei Ripiceni, uitându-se cu nostalgie la apele adânci ale Prutului, acolo unde astăzi se află locurile copilăriei sale. 
 
Un proiect grandios, de 60 de tone de aur
 
 
Înainte de 1945, Ripiceniul era o localitate urbanizată, construită în jurul unei fabrici de zahăr ridicată de francezi pe malurile Prutului. După instalarea regimului comunist, zona s-a ruralizat şi a devenit aproape o localitate fantomă. Lângă Ripiceni, se aflau şapte sate ridicate pe malurile Prutului, locuite în totalitate de agricultori, majoritatea specializaţi în cultivarea sfeclei de zahăr şi a cerealelor, dar şi oameni care creşteau vite şi porci. Aceste sate se numeau Bold, Lehneşti, Popoaia, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi, Cinghinia şi Râşca. Apele năvalnice ale Prutului dădeau însă mari bătăi de cap agriculturii comuniste, pe toată lunca râului, până către Galaţi. La finele anilor ’60, revărsările de primăvara şi de toamna i-au determinat pe inginerii vremii, la îndemnul şefilor de partid, să elaboreze unul dintre cele mai grandioase planuri de „îmbânzire“ a Prutului. Era vorba despre construirea unui baraj la Stânca-Costeşti, în nordul judeţului Botoşani. Pe lângă baraj trebuia să fie amenajat şi un lac de acumulare întins pe o suprafaţă de 6.000 de hectare. Barajul urma să fie realizat în colaborare cu URSS şi costa nu mai puţin de 60 de tone de aur. 
 
Proiectul presupunea ridicarea unui baraj uriaş de beton armat cu o înălţime de 43 de metri şi un coronament de peste 300 de metri şi cu o capacite de 1,4 miliarde de metri cubi de apă. „Era o soluţie foarte bună pentru stoparea inundaţiilor catastrofale de pe Prut, care făceau prăpăd până la Galaţi. Era un lucru foarte necesar acest baraj. Rezolvarea problemei strămutării celor care stăteau în calea realizării proiectului a fost însă eronată şi a dat naştere unei drame cumplite“, spune istoricul local Dumitru Grigoraş, un martor ale evenimentelor din acea perioadă. Mai precis, pentru amenajarea lacului de acumulare, comuniştii s-au gândit să sacrifice cele şapte sate din apropierea Ripiceniului de astăzi, iar pe cei 3.000 de oameni care locuiau în zonă să-i mute în altă parte.

Harta nodului hidrotehnic de la Stanca-Costeşti FOTO Cosmin Zamfirache
 
Zvonul a început să circule din gură în gură, mai ales că oamenii însărcinaţi cu propaganda trebuia să-i convingă
pe localnici să lase toată agoniseala în urmă şi să plece cine ştie unde. „Începând din 1970, au început să apară zvonuri că se face baraj şi lac de acumulare şi că toate cele şapte sate de pe malurile Prutului trebuie să fie evacuate. Urmau să fie inundate. Oamenii erau disperaţi. Trăiau acolo de când erau mici. Strămoşii lor au trăit acolo de când se ştiau. Aveau cimitire, pământuri cultivate, animale. Era un coşmar. Zvonurile au tot persistat, dar văzând că nu se mai face nimic, oamenii au crezut că totul este o minciună“, spune Dumitru Nechifor, secretarul Primăriei Ripiceni. 
 
În 1974, însă, cel mai cumplit coşmar al sătenilor de pe malul Prutului a devenit realitate. Dumitru Nechifor îşi aduce aminte acea zi. Părinţii săi erau gospodari din satul Ripicenii Vechi, unul dintre satele care urmau să fie inundate. Se pregăteau să-l trimită la liceu când a venit, ca un fulger, vestea strămutării. „Lumea credea că nu se mai face aşa ceva. Când, dintr-odată, în 1974, s-a dat o hotărâre a consiliului de miniştri, iar cele şapte sate de pe malul Prutului urmau să fie inundate. S-au făcut adunări cu oamenii pe sate şi ni s-a spus: «Gata, urmează să ne strămutăm, se fac baraj şi lac de acumulare aici»“, povesteşte Dumitru Nechifor. 
 
„Ne-am trezit lipiţi pământului“
 
Începând din anul 1974, populaţia din cele şapte sate trebuia să se mute forţat în zona deluroasă, adică în localitatea Ripiceni de astăzi. Mai exact, aproximativ 3.000 de oameni din Bold, Lehneşti, Popoaia, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi, Cinghinia şi Râşca urmau să fie înghesuiţi într-un singur sat. Comuniştii i-au lăsat şi fără amintiri, şi fără agoniseala de-o viaţă. Le încărcau în remorcile tractoarelor tot ce puteau lua şi îi duceau la Ripiceni. Aici îi aştepta sărăcia lucie. Primeau, prin hotărârea Consiliului de Miniştri, despăgubire pentru ceea ce lăsau în urmă. Zona sub care se află îngropate, sub ape, satele FOTO Cosmin Zamfirache
 
Dumitru Nechifor spune că s-a dat totul în bătaie de joc. Oamenii au fost jefuiţi pe faţă. Au primit un lot de numai 400 de metri pătraţi, pe care să-şi ridice casă şi să-şi ducă traiul. „Lumea era disperată. Erau şi oameni în vârstă. La 60 de ani să te apuci să faci altă casă nu este uşor. Toţi se ocupau cu agricultura şi cu creşterea animalelor, din asta trăiau. Ce să facă cu 400 de metri pătraţi?! Au fost pur şi simplu sărăciţi. Părinţii mei, de exemplu, au avut 60 de ari în Ripicenii Vechi. Aici au primit 400 de metri pătraţi. Majoritatea plecau de la 30 de ari şi aici ajungeau să primească 4 ari, ca să putem face o comparaţie. Alţii au avut şi animale şi au rămas fără“, îşi aminteşte Dumitru Nechifor. 
 
În noul sat, cu ceea ce au putut lua după ei, oamenii au fost nevoiţi să-şi facă adăposturi la început şi mai apoi case. Străzile purtau numele satelor din care proveneau strămutaţii, o tristă consolare. Pe lângă faptul că au primit o mică parte din ce aveau în localităţile de origine, strămutaţii s-au trezit că nu au din ce-şi face locuinţe şi au vândut până şi puţinul pe care-l mai aveau. Georgeta Munteanu a trăit drama instrăinării FOTO Cosmin Zamfirache
 
Georgeta Munteanu, o săteancă din Ripiceni în vârstă de peste 70 de ani, îşi aduce aminte ce a însemnat pentru familia ei strămutarea din satul natal Lehneşti, inclus de comunişti pe lista satelor inundabile. „Au venit cu forţa şi ne-au scos din case. Ne-au adunat aici, la Ripiceni, pe un câmp, şi din tot ce am avut acolo am rămas cu 4 ari. Aveam copii şi ne era foarte greu. Ne-au dat un CEC de 5.000 de lei să ne facem casă, să luăm materiale cu el. Păi ce să faci cu banii ăştia? Măcar 15.000 trebuia pentru o casă normală, nu un bordei. La Lehneşti, aveam grădină, animale şi aici ne-am trezit lipiţi pământului, că am dat tot ce aveam să ne facem casă“, spune Georgeta Munteanu. 
 
Acelaşi lucru este confirmat şi de Dumitru Nechifor. „Nu puteai să-ţi faci casă cu suma oferită de stat. De aceea, strămutarea a însemnat pentru oameni condamnarea la sărăcie. Agricultură nu puteau să mai facă pe 4 ari şi nu mai aveau nimic din agoniseala lor, a părinţilor. Au luat-o de la capăt“, spune Dumitru Nechifor. Până în 1978, au fost ridicate, în patru ani, peste 720 de case la Ripiceni. 
   
„Ne-au scos până şi morţii din pământ. I-au batjocorit“
 
Profesorul Dumitru Grigoraş era un tânăr absolvent de facultate atunci când comuniştii au început să facă strămutările. Familia sa trăia în Ripicenii Vechi de câteva generaţii. A îngheţat atunci când a aflat că satul străbunilor săi avea să fie ras de pe faţa pământului. De altfel, Dumitru Grigoraş spune că cea mai mare dramă a strămutării a fost cea sufletească. „Strămutarea din satele de origine în actuala aşezare Ripiceni a fost o dramă. Ca să-ţi laşi sub ape casa în care ai copilărit, în care ai trăit o viaţă a fost devastator. Dacă un om gospodar, din punct de vedere material, reuşea cumva să supravieţuiască şi să o ia de la capăt, sufleteşte erau răni cumplite. Nu au pierdut doar pământuri, animale, bunuri ci mai ales amintirile lor. Acolo, în satul de sub ape, s-a născut primul meu fecior. Urma de la picioruşul lui de copil s-a imprimat pe prispa casei, că tocmai o refăcusem. Acolo, în casa aceea şi eu am copilărit, m-am născut, am stat cu părinţii mei. Când am văzut că o dărâmă, o dau jos cu buldozerul acolo, cu urma de la piciorul copilului meu şi cu toate amintirile mele, am simţit că mi-au rupt sufletul în două“, mărturiseşte profesorul. 
Nea Marcel şi cireşul său FOTO Cosmin Zamfirache
 
De altfel, aceasta este drama tuturor localnicilor trecuţi de 50 de ani din Ripiceni. Şi astăzi mulţi dintre ei se mai duc la malurile Prutului şi îşi caută din ochi satul natal. Nea Marcel avea doar 12 ani când a fost alungat cu forţa din casa părintească, de la Popoaia. „Satul meu, Popoaia, îi sub ape. Eram copil când am plecat cu ai mei de acolo. Au dărâmat tot. Casele, livezile, hambare, coteţuri. Am rămas fără nimic. Dacă apucai să iei ceva, ziceai bogdaproste“, spune săteanul. De altfel, nea Marcel are o singură amintire din locurile sale natale. Un cireş, luat din Popoaia şi plantat în satul strămutării. „Înainte să plecăm, eu şi cu tata am scos repede un pui de cireş din livadă şi l-am pus în căruţă. L-am plantat apoi aici. Am şi eu momente când mă apucă dorul de Popoaia. Era un sat frumos şi acolo m-am născut, acolo mă căra tata în spinare la muncă atunci când eram mic şi îmi spunea câte-o poveste. Când îmi vine dorul de Popoaia, mă duc în faţa cireşului, mă pun jos şi plâng“, spune săteanul. 
 
Cei mai îndărătnici, luaţi la ochi de comunişti
 
Drama dezrădăcinării, combinată cu strămutarea pripită şi slab planificată a făcut ravagii în rândurile sătenilor. „S-a murit pe capete aici. Erau cei care mureau de inimă rea, de griji, de faptul că au rămas fără nimic, dar, mai ales, fără satul lor. Au văzut cu ochii lor cum tot ce au muncit a fost dărâmat cu buldozerul. Apoi au fost condiţiile insalubre, bolile rezultate. Vă daţi seama cum s-a trăit aici o perioadă, până s-au aşezat lucrurile. La scurt timp după ce a aflat că va trebui să plece din sat şi că-i dărâmă casa, bunica mea a murit“, spune Dumitru Nechifor. Greu le-a fost oamenilor să vadă cum le sunt dărâmate bisericile şi scoşi morţii din cimitire. „Ne-au scos până şi morţii din pământ. I-au batjocorit. Umblau cu oasele din sate şi le-au pus undeva într-o groapă. Nimeni nu mai ştie de părinţi, de rude. Au rămas mulţi şi sub ape“, spune Georgeta Munteanu. 
Profesorul Dumitru Grigoraş FOTO Cosmin Zamfirache 
 
Au fost şi săteni care s-au opus strămutării. Nu au avut însă prea multe şanse. „Nu a stat nimeni la discuţii, le-au fost dărâmate casele cu buldozerul“, spune Dumitru Nechifor. Mai mult decât atât, cei mai îndărătnici au fost luaţi la ochi şi de autorităţile comuniste. În urma oamenilor au rămas casele şi amintirile. Echipe specializate din Oltenia au venit şi au curăţat „chiuveta“ viitorului lac de acumulare, aşa cum se spunea pe atunci. Mai precis, au doborât tot ce stătea în picioare cu buldozerul. Tot ce putea fi recuperat a fost luat şi dus. „Casele au fost dezafectate şi dărâmate de echipele venite din Oltenia, cum era atunci ordinul. Apoi, în 1978, s-a terminat totul şi au dat drumul la apă. Au inundat totul. Trebuia făcut barajul, dar strămutarea putea fi făcută altfel, în condiţii umane“, consideră Dumitru Grigoraş. 
 
Pe 4 noiembrie 1978, barajul de la Stânca Costeşti şi lacul de acumulare care ajungea până la Ripiceni şi Manoleasa au fost inaugurate cu mare fast de Nicolae Ceauşescu şi de autorităţile sovietice. Cele şapte sate au devenit istorie, erau deja inundate. 
 
Cel mai înghesuit sat
 
Astăzi, Ripiceniul este cel mai înghesuit sat din România. „Înghesuit rău. Casă lângă casă. Trebuie să înveţi să foloseşti fiecare spaţiu. Mare lucru nu prea poţi să cultivi. Te descurci cu ce ai“, spune Georgeta Munteanu. Nea Marcel, pe lângă cireşul luat din Popoaia şi-a făcut gospodărie pe metru pătrat. „Am 4 ari şi aici am făcut un circuit. Din coteţ în coteţ intri ca să foloseşti fiecare pas de pământ. Am vaci, porci şi un pic de grădină. Trebuie să trăim“, spune săteanul. În Ripiceni sărăcia persistă. Uliţele sunt pline de noroaie, iar oamenii trăiesc din te miri ce.
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 
citeste totul despre: