Cum au ajuns românii să fie umiliţi şi ucişi la Stalingrad. Decizia controversată a mareşalului Antonescu în urma căreia şi-au pierdut viaţa 150.000 de soldaţi
0
Armata română a însoţit, în cel de-Al Doilea Război Mondial, aliaţii germani, în campania contra Rusiei Sovietice. Deşi erau prost echipaţi şi cu o organizare precară, soldaţii români au fost aruncaţi în cumplita bătălie de la Stalingrad. A urmat o înfrângere dezastruoasă şi umilitoare.
În cel de-Al Doilea Război Mondial, România a fost iniţial aliata Germaniei Naziste. Condusă de mâna de fier a mareşalului Antonescu, România a urmat marea armată germană în tentativa sa de război fulger în stepele Rusiei. Mareşalul Antonescu, conducătorul de facto al României, bătuse palma cu Hitler pentru a distruge URSS-ul.
Soldaţii români au luptat cot la cot cu cei germani pentru cucerirea şi învingerea uriaşei puteri sovietice. Punctul de cotitură a acestei ofensive, dar şi a întregului război în est, a fost marcat în vara şi toamna anului 1942, cunoscută sub denumirea de bătălia de la Stalingrad. Mai precis după ce ”războiul-fulger” german a dat greş în faţa Moscovei, la Stalingrad a urmat o preluare a ofensivei de către „Armata Roşie“.
Un adevărat tăvălug sovietic care a măturat totul în cale şi a însemnat de fapt începutul sfârşitului pentru Hitler. În urma acestei bătălii, România, despre care istoricul Florin Constantiniu spunea că a fost ”prea mică pentru un război atât de mare”, a fost umilită. Mai precis, armata română distrusă şi măcelărită de sovietici. Peste 150.000 de soldaţi români şi-au pierdut viaţa la Stalingrad, Cotul Donului şi stepa calmucă.
A fost cel mai mare dezastru pentru armata română, dar şi un moment de mare umilinţă, rămas în istoria universală în dreptul participării României la cel de-Al Doilea Război Mondial. Mulţi contemporani ai acelor evenimente, importanţi factori de decizie, dar şi specialişti actuali au contestat decizia mareşalului Antonescu, de a fi aruncat armata română prost echipată şi slab organizată în această ofensivă sinucigaşă. De fapt, s-au căutat mereu explicaţii pentru prezenţa românilor în stepele ruseşti şi la Stalingrad.
De ce a intrat România în război alături de Hitler
Prima întrebare care apăruse a fost dacă chiar a fost necesar ca România să intre în război alături de Hilter, contra URSS şi mai apoi chiar contra SUA şi contra Marii Britanii. Antonescu îşi justificase această decizie prin încercarea de a reconstrui România Mare şi de a recuceri teritoriile pierdute de România. Şi asta după marile pierderi teritoriale din 1940. Mai precis, în urma unei înţelegeri între Hitler şi Stalin, la începutul războiului, când cele două mari forţe nu se aflau încă în conflict, Basarabia şi Bucovina de Nord, prin ultimatumul de la 26 iunie 1940, au fost înglobate în URSS. Mai apoi, prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, România pierdea jumătate din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei, o amputare teritorială executată tot cu acordul lui Adolf Hitler.
Aceste pierderi teritoriale au dus de altfel la abdicarea lui Carol al II-lea ca rege al României şi preluarea puterii de către mareşalul Ion Antonescu. Iar unul dintre scopurile declarate ale acestuia era recuperarea teritoriilor pierdute în 1940. Iar în concepţia generalului, alianţa care se potrivea cel mai bine acestor scopuri era cea cu Germania nazistă. Şi asta mai ales faţă de repulsia opiniei publice vizavi de o eventuală participare alături de URSS la război, dar şi a faptului că Germania se afla în război cu această mare putere din est. Pentru istoricii moderni, decizia mareşalului a fost una idealistă.
„Generalul, aşa cum s-a arătat, voia să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea dictatului de la Viena. El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, că forjând o frăţie de arme româno-germană trainică îl va determina pe Fuhrer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940. Credinţă naivă, pentru că sentimentalismul nu-şi are locul în politică. Schimbul de scrisori dintre Hitler şi Antonescu privind operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această percepţie anacronică a lui Ion Antonescu, potrivită rânduielilor cavalereşti din evul mediu”, scria istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”. Mai mult decât atât, Antonescu însuşi arăta, atunci când a fost judecat de Tribunalul Poporului în 1946, că nu avea de ales şi că era presat să facă această alianţă.
„Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, preciza Antonescu. De altfel mareşalul a dat de înţeles prin diplomaţii săi, marilor puteri precum Marea Britanie sau SUA, că nu are nimic de împărţit cu nimeni, în afară de URSS. Practic România nu se afla în război decât cu Rusia, chiar dacă odată cu intrarea în alianţă cu Germania nazistă relaţiile cu Anglia şi SUA se răciseră. Pe 22 iunie 1941, armata română se alătura trupelor Germaniei naziste în mare campanie din est. Prima operaţiune de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord se numea „Operaţiunea München”.
Gloria de dinaintea dezastrului
Soldaţii români au impresionat mereu. Din Războiul de Independenţă până în cel de-Al Doilea Război Mondial. S-au remarcat prin curaj şi pricepere pe câmpul de luptă, dar şi prin eroism. Drumul trupelor române în ofensiva contra URSS a fost la început presărat de victorii şi de glorie. Ofiţerii şi comandanţii germani erau impresionaţi de capacitatea de luptă, dar şi de curajul armatei române. ”Deşi nepregătită pentru o încleştare de amploarea celei din Est, armata română a făcut faţă onorabil situaţiilor dificile de pe front. Hitler îi spunea ambasadorului Spaniei la Berlin, Espinoza, la 12 august 1941, că trupele române sunt «absolut extraordinare» şi că generalul Antonescu «a făcut minuni»”, scria Florin Constantiniu în lucrarea amintită.
Mai mult decât atât, ecoul vitejiei şi calităţii soldatului român, din aceea fază a războiului, a rămas până după încheierea păcii. De exemplu generalul Hans Speidel a răspuns la întrebarea „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?", pusă de un jurnalist, afirmând că „Niciunul din aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune". Trupele române înving relativ uşor trupele sovietice din Basarabia şi Bucovina de Nord şi dau singure, fără ajutor german, bătălia de la Odessa de pe 18 august-16 octombrie 1941.
A fost o mare victorie românească, dar plătită scump cu peste 98.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. De altfel, România îşi atinsese parţial obiectivul. A recuperat Basarabia şi Bucovina de Nord şi, mai mult decât atât, a mai adăugat la teritoriu. La 30 august 1941 printr-un acord româno-german, semnat la Tighina, România ocupa teritoriul dintre Nistru şi Bug, denumit Transnistria.
Deciziile care au adus dezastrul
Pentru oamenii politici, pentru diplomaţi dar şi pentru marile puteri europene, Antonescu trebuia să oprească ofensiva românească pe Bug. Cu alte cuvinte nu ar fi trebuit să meargă mai departe în stepele ruseşti. De altfel chiar Statele Unite în special toleraseră întreaga aventură românească contra aliatului lor, URSS, recunoscând legitimitatea recuceririi acelor teritorii româneşti. Erau dispuşi să accepte chiar şi instaurarea puterii româneşti pe Bug. Depăşirea acelei graniţe a însemnat însă războiul şi transformarea armatei române în carne de tun.
„Sunt indicii că, cel puţin în acea perioadă, guvernul SUA era dispus să accepte o prezenţă românească între Nistru şi Bug. Este sigur însă că guvernul SUA recunoştea că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt «provincii româneşti», termen folosit în nota de răspuns din 25 septembrie semnată de subsecretarul de stat S. Wells. Atitudinea comprehensivă a SUA a fost compromisă prin depăşirea Bugului de către trupele române”, preciza Florin Constiniu. Mareşalul Antonescu nu a ţinut cont de acest lucru şi a împins armatele române, alături de cele germane, în ofensiva din stepele Rusiei şi în dezastrul de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă. Explicaţia mareşalului era dublă. De natură politică, adică îmblânzirea totală a URSS cu ajutorul nemţilor, pentru a evita o contraofensivă şi obţinerea Transilvaniei de Nord.
Mareşalul avea iluzia că, dacă va merge până la capăt cu Hilter, acesta îi va oferi acest teritoriu. ”Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiilor militare, oprirea pe un aliniament — în speţă Nistrul — înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulţumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, şi cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-şi ducă, apoi, armatele până la Paris”, adăuga Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. De altfel, Antonescu declara că va merge până la capăt pentru Transilvania.
„O voi lua înapoi şi fără dvs., căci dacă un popor de 16 1/2 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 11/2 milioane de fraţi, asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască". Decizia de a continua ofensiva în Rusia a fost sancţionată de americani şi englezi, care au declarat război României. Apoi pe plan intern, reprezentanţii partidelor politice s-au declarat total împotrivă. Însuşi, şeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici, şi-a dat demisia când a ajuns de această decizie, motivându-şi gestul prin „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării şi prin problema nesiguranţei militare faţă de Ungaria”. Nesiguranţa faţă de Ungaria, venea după solicitarea lui Hitler din 29 decembrie 1941, care printr-o scrisoare îi cerea lui Antonescu trupe şi combustibil pentru continuarea ofensivei. Mareşalul a trimis în est 15 divizii, adică întreaga armată reorganizată a României. Ceea ce lăsa ţara vulnerabilă.
Umilirea unei armate prost echipate
Istoricii sunt de acord că România nu putea face faţă războiului în stepele Rusiei, mai ales cu dotarea de la aceea vreme. Totodată se vorbeşte chiar de ofiţeri incompetenţi şi comandanţi slabi, care au dus zeci de mii de soldaţi buni şi curajoşi la moarte. Culmea, Antonescu a iniţiat această ofensivă sinucigaşă, chiar dacă ştia că armata română este slab pregătită tehnic şi mai ales cu ofiţeri prost-pregătiţi sau incompetenţi. Această observaţie o face personal mareşalul după lupta de la Odessa, care a dezvăluit de fapt limitele şi slăbiciunile armatei române.
„De la soldatul şi ofiţerul cel mai tânăr şi până la cel mai bătrân au pierdut din prima zi a păşirii lor pe câmpul de luptă toată încrederea lor în şefi şi tot entuziasmul lor pentru luptă", spunea Antonescu. Totodată, acesta vede şi carenţele de dotare. Antonescu a aruncat această armată în ofensiva aceea deosebit de grea. Una dintre explicaţii ar fi faptul că mareşalul s-a încrezut în promisiunile germanilor care s-au angajat ca, odată ajunşi pe front, soldaţii români să fie dotaţi cu armament german. De altfel Antonescu încerca să obţină acorduri economice şi politice cu Germania nazistă prin care să primească garanţii pentru efortul de război al României, în special prin cedarea Transilvaniei de Nord. Nu le-a primit, bineînţeles. Dar nici echipamentul şi armamentul necesar. Soldaţii români era despuaţi şi dezechipaţi în mijlocul unei stepe îngheţate.
„Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”, se arăta într-o anchetă desfăşurată după înfrângerea catastrofală de la Cotul Donului şi citată de revista ”Historia”. Totodată, armatei române îi lipsea total tehnologia de luptă anti-tanc. Practic, nu aveau cu ce lupta împotriva blidantelor şi uriaşelor tancuri sovietice. Au fost pur şi simplu carne de tun. „La Armata 3 existau 48 de tunuri antitanc de 75 mm, ceea ce însemna o piesă la 3-4 km de front, în condiţiile în care inamicul a atacat cu 12 tancuri pe km de front, iar Armata 4 avea 24 piese de 75 mm la un front de 250 km, ceea ce însemna un tun la 10 km de front”, scriau Mihail Vasile-Ozunu şi Petru Otu în cartea „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad“, apărută în 1999 la Editura Ion Cristoiu.
O altă mărturie despre situaţia disperată a soldaţilor români aparţine lui Radu Mărculescu, sublocotenent în Armata a 3-a distrusă în bătălia de la Cotul Donului. Acesta spune că românii nu avea efectiv cu ce să se apere şi să lupte contra mulţimii de tancuri sovietice. „Singura soluţie era să atacăm cu echipele noastre de Vânători care erau constituite deja şi antrenate să arunce sub şenile pachete cu grenade. Erau create trei echipe. Fiecare din noi îşi avea echipa lui. Ţinând seama de ceaţă şi de lanul înalt de secară prin care tancurile trebuiau să evolueze, şi ajutaţi şi de puţin noroc, era cu putinţă să ne apropiem nevăzuţi de car şi cu grenadele noastre să-i distrugem şenilele. Apoi un bidon cu benzină aprinsă sub motor l-ar fi scos definitiv din luptă. Era o soluţie disperată, plină de riscuri, mai ales la un atac simultan de mai multe tancuri, care s-ar fi putut apăra reciproc. Dar altă soluţie nu era”, precizează acesta în „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică“, citat şi de Ion Cristoiu în articolul ”Stalingrad: Românii dădeau cu ciocanul în tancurile ruseşti ca să le oprească!” din revista Historia. În aceste condiţii umilinţa armatei române a fost totală, fiind distrusă şi măcelărită. Mai mult decât atât, a fost scoasă responsabilă de nemţi pentru înfrângerea lor.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
