Cei mai cunoscuţi haiduci din istoria românilor. Cum au ajuns eroi naţionali răzvrătiţii şi tâlharii la drumul mare
0Mercenari sau tâlhari cunoscuţi sub numele de haiduci au ajuns în istoria românilor adevăraţi eroi populari. O parte a acestora erau pur şi simplu hoţi la drumul mare în timp ce alţii erau răzvrătiţi împotriva sistemului sau a stăpânirii străine.
Tânărul curajos care nu mai poate suporta nedreptatea asupritorului de orice fel şi apucă calea codrului răzbunând samavolnicia a fost numit cu multă afecţiune în tradiţia populară românească, haiduc.
Acest tip de justiţiar a fost privit cu afecţiune sau cu teamă de-a lungul istoriei românilor. Cea mai bună dovadă o reprezintă baladele populare dedicate acestor haiduci. Din cuprinsul acestora, dar şi din documente istorice clare au fost conturate chipuri de haiduci celebri dar şi faptele lor de arme. Majoritatea jefuiau la drumul mare sau luptau contra ocupaţiei străine, căpătuindu-se din prada de război.
Iancu Jianu, haiducul boier
Poate cea mai celebră şi simpatizată categorie de haiduci o reprezintă cea a răzvrătiţilor. Oameni cu educaţie şi obârşie nobilă care se ridică împotriva stăpânirii străine şi a nedreptăţilor sociale. În rândul acestora s-a aflat şi Iancu Jianu, cunoscut drept boierul devenit haiduc, lucru nemaivăzut în acele vremuri. Iancu Jianu se trăgea din Caracal şi s-a născut în 1787. Era fiul paharnicului Costache Jianu cel care va ajunge şi ispravnic al fostului judeţ Romanaţi. Din informaţiile păstrate în documente, Iancu Jianu nu s-a făcut haiduc din cauza sărăciei. Avea 14 robi ţigani, trei moşii şi o vie în Fălcoiu, se arată într-un documente din 1825.
Explicaţiile pentru care Iancu Jianu a devenit haiduc sunt multiple. Unele de factură romantică, precum o iubire neîmplinită sau dorinţa de a răzbuna nedreptăţile din ţară iar altele de factură realistă, precum o crimă. Mai precis Iancu Jianu, îl ucide pe zapciu care strângea dările. Motivul era încălcarea cuvântului dat. Zapciul i-a promis că îi va scuti de dări pe câţiva protejaţi ai lui Iancu Jianu. Funcţionarul însă nu şi-a ţinut promisunea şi din contră a luat dările cu forţa. Drept răzbunare a fost omorât de tânărul boiernaş. Pentru a nu da socoteală pentru ceea ce a făcut a luat calea codrului. În general ataca pe boierii şi pe reprezentanţii înaltului cler din zona Olteniei împreună cu cei 25 de oameni din banda lui. Documentele arată că victime i-au căzut Ioan Protopopu din Cacaleţi, Şerban logofătul Stănescu din Craiova, Costache Aricescu prim vechil şi Stavri sofragiul cămării domneşti. Totodată o parte importantă a activităţii lui Iancu Jianu a fost lupta contra turcilor.
A luat parte inclusiv la luptele pe care Tudor Vladimirescu le-a dat contra otomanilor. Mai mult decât atât la începutul secolului al XIX lea, Iancu Jianu ajunge la apogeul puterii sale. Se spune că avea în subordine 3000 de oameni şi trei tunuri. Mai mult decât atât ajungea să facă danii, asemeni voievozilor pe la bisericilor din Romanaţi. În această perioadă de apogeu la 1809, Iancu Jianu cu ceata lui incendiază la sud de Dunăre Vidinul şi Plevna, ucigând inclusiv pe paşa de Vidin. Iancu Jianu contrinuie şi la distrugerea raialei de la Turnu Măgurele. Iancu Jianu era cunoscut deasemenea ca un luptător de elită. Trăgea bine cu pistoalele, mânuia sabia ca un maestru şi era neîntrecut în călărie şi luptă corp la corp.
” Om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă, îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă, la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşca în cumpănă în mâna dreaptă. Ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare, încăleca fără a pune piciorul în scară şi nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin veriga de inel.“, îl descria Ion Ghica, un contemporan al său. Iancu Jianu s-a lăsat de haiducie după ce a fost prins printr-un şiretlic la Bucureşti. A fost iertat după ce s-a căsătorit cu o fată de boier. Şi-a trăit bătrâneţile tihnit la o moşie din Romanaţi.
Grigore Pintea, „sfântul Maramureşului”
Un alt haiduc faimos a fost Grigore Pintea, un maramureşean care a trăit în secolul al XVII lea şi a fost supranumit ”Pintea Viteazul”. Faima ca şi faptele sale de arme l-au transformat într-un adevărat sfânt al Maramureşului, un eliberator şi un protector al celor năpăstuiţi. Numele său apare în numeroase balade. ”Cât îi Maramurăşu/Nu-i ca Pintea Viteazu/Nu-i ca Pintea Haiducu!/Pe bogaţi îi prinde-n cleşte/Pe săraci bine-i păzeşte”, spun versurile unei vechi balade maramureşene. Grigore Pintea la fel ca şi Iancu Jianu s-a născut într-o familie cu sânge nobil din zona Lăpuşului. Mai precis Pintea a văzut lumina zilei la Măgoaja în familia lui Cupşa Pintea, un mic nobil local de origine românească. Grigore Pintea a fost un tânăr educat care ştia mai multe limbi străine şi destulă carte. Mai mult decât atât era priceput în tactică militară.
Pleacă pe drumul haiduciei după ocuparea Maramureşului de armata austriacă în anul 1685. Conform specialiştilor noua stăpânire a venit şi cu o taxare suplimentară a ţăranilor, cu muncă în folosul nobilii şi chiar cu aservirea ţăranilor liberi. În acest context, mulţi locuitori ai Maramureşului au ales calea codrului. Printre aceştia a fost şi Grigore Pintea. Motivaţia exactă în cazul micului nobil, nu este cunoscută foarte bine. Cert este că a început să prade în special nobilimea din zonă. În lucrarea “Documente inedite referitoare la Pintea Viteazul în arhivele maramureşene” scrisă de Coloman Oszoczki se precizează faptul că Pintea făcea ravagii alături de banda sa.
În scrisoarea din 1695 Nicolae Bethlen îl anunţa pe judele din Baia Mare că Pintea împreună cu 35 de oameni atacă negustorii din Munţii Maramureşului. Puterea şi priceperea lui Pintea era atât de mare încât a reuşit să cucerească castelul Rona în 1698, ucigând peste 200 de oameni. În cele din urmă Pintea se alătură principelui Francisc Raksoczi al II-lea în revolta contra hasburgilor pentru eliberarea Transilvaniei. Avea gradul de căpitan. Este omorât însă la asediul oraşului Baia Mare. Pintea Viteazul a devenit o adevărată legendă pentru maramureşeni, fiind considerat un apărător al celor obijduiţi în faţa nobilimii.
Gruia Novac, un războinic de legendă
Unul dintre cei mai renumiţi haiduci în tradiţia populară a fost Gruia lui Novac. Despre Gruia au apărut numeroase balade şi chiar jocuri de Anul Nou, denumite „banda lui Novac„. Gruia Novac vine dintr-o epocă a eroismului românesc, fiind legat de campaniile lui Mihai Viteazul. Mai precis Gruia a trăit în secolu al XVII lea fiind fiul celebrului Baba Novac, mercenarul sârb care a luptat alături de Mihai Viteazul. Gruia era fiul său cel mare şi era un duşman neîmpăcat al turcilor. A apucat să lupe alături de tatăl său, iar după moartea lui Baba Novac, Gruia continuă să haiducească alături de fraţii şi de acoliţi săi, atacând în special garnizoanele otomane dar şi ciambulurile tătărăşti care veneau după pradă. Totodată se spune că atacau pe cei închinaţi turcilor, în special boieri. Operau în pădurile Bucovăţului în jurul Craiovei dar şi în Mehedinţi sau Gorj.
Bandiţii cântaţi de popor
Pe lângă Iancu Jianu, Gruia Novac şi Pintea Viteazul, cei mai celebri haiduci români, au mai existat numeroşi haiduci ale căror fapte sau nume au rămas posterităţi. Spre deosebire de cei trei, majoritatea erau însă bandiţi de joasă speţă. Atacau la drumul mare şi nu neapărat doar oameni bogaţi ci pe oricine întâlneau în cale. Un bun exemplu în acest caz este Terente, renumitul haiduc din Bălţile Dunării. La origine haiducii erau mercenari veniţi din spaţiul balcanic, iar în concepţia lui Lukács József, haiducii erau văcari angajaţi care în perioade de război puneau mâna pe arme şi se angajau drept mercenari. Această accepţiune este diferită însă în Moldova şi Ţara Românească, unde haiducul este răzvrătitul sau tâlharul care ia calea codrului. Alte nume celebre de haiduci au fost Andri Popa, un aliat al lui Iancu Jianu, haiducul Pantilimon, Popa Şapcă sau ultimul haiduc al României interbelice, Coroi.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
