Viaţă de mamă: luptă pentru viaţă în Irak şi Afganistan
0Maria Ivan (52 de ani), din Bistriţa, şi-a lăsat acasă copilul şi soţul şi s-a numărat printre primele femei românce care au mers în teatrele de operaţiuni din Irak şi din Afganistan. Are la activ trei misiuni şi spune că nu regretă nicio secundă experienţele pe care le-a trăit
Pe 1 octombrie 2010, plutonierul adjutant principal Maria Ivan, asistentă medicală, era de serviciu la infirmeria din baza militară a soldaţilor români din Kandahar, Afganistan. Ivan, plecată cu un batalion din Bistriţa, se afla la ultima sa misiune în teatrele de operaţiuni străine. Infirmeria era uşă-n uşă cu încăperea în care se afla ofiţerul de serviciu care primea rapoartele din zonă.
„La un moment dat, am auzit: «Ce s-a întâmplat? Avem morţi? Avem răniţi?». În momentul acela, am spus: «Gata, sunt ai noştri!». Atunci simţi că ţi se taie picioarele şi că se rupe ceva din tine. Erau colegii noştri cu care am băut cafeaua dimineaţa, alături de care am plecat de aici şi care nu se mai întorc“, îşi începe povestea plutonierul adjutant principal Maria Ivan.
Atunci, doi militari ai Batalionului „Şoimii Carpaţilor“ din Bistriţa şi-au pierdut viaţa. „Am suferit, pentru că eram acolo. Nu eram în acelaşi batalion cu ei, dar eram acolo, erau ai noştri“, completează femeia.
Subofiţerul Maria Ivan, asistentă medicală militară, a participat, din 2004 până în 2010, la trei misiuni în Irak şi în Afganistan care au durat câte şase luni. În 2004 şi în 2006 a fost pe front în Irak, iar în 2010 – în Afganistan.
După trei misiuni în zone de conflict, Maria Ivan spune că lucrul cel mai groaznic care se poate întâmpla în teatrul de operaţiuni este să pierzi colegi. „Atunci se accentuează gândul că oricui i se poate întâmpla ceva, chiar şi medicilor, pentru că nu se ieşea din bază fără însoţirea unui cadru medical“, mărturiseşte ea.
CĂLDURA, UN ALT DUŞMAN
„Puneţi-vă căştile, vom trece printr-o zonă în care se trage!“ a fost primul ordin pe care l-a auzit plutonierul adjutant principal Maria Ivan, după ce a aterizat în zona de conflict, în 2004, în timpul primei misiuni a României în Irak. Abia atunci, femeia, care la vremea aceea avea 41 de ani, a conştientizat cât de periculoasă era zona. Printre toţi soldaţii români care au plecat atunci în Irak, se aflau două femei: subofiţerul Maria Ivan şi o bucătăreasă.
Afară erau peste 60 de grade Celsius. Era atât de cald încât, sub echipamentul militar, soldaţii aveau impresia că se află într-un cuptor.
„Impactul cel mai mare a fost schimbarea de climă şi căldura foarte mare. Am avut într-o zi de 28 iulie 64 de grade Celsius. În momentul în care m-am întors acasă, fiica mea, care era atunci în clasa a VIII-a, m-a întrebat: «Mamă, dar cum ai suportat căldura aceea?». I-am spus fiicei mele: «Aşa mi-am impus!». Eram şi la compartimentul medical unde oamenii veneau cu probleme de sănătate. Noi trebuia să facem faţă şi problemelor noastre, şi problemelor lor“, explică Maria Ivan.
ACOMODAREA
„Prima misiune a durat şase luni şi o consider cea mai grea. Toată tehnica şi aparatura au trebuit transportate cu vaporul prin Golful Persic în Kuweit, iar noi, militarii, am plecat pe calea aerului în Irak. Din Kuweit a trebuit să ne preluăm materialul şi să-l aducem pe roţi până în bază. Era tot, de la TAB-uri şi tancuri până la cuiele şi podelele pentru corpurile în care noi aveam să stăm“, îşi aminteşte Maria.
În perioada de acomodare din timpul primei misiuni, au fost pregătiţi pentru toate pericolele cu care s-ar fi putut confrunta în Irak, mai puţin pentru căldura de acolo. La scurt timp, au început să apară probleme, precum cele de natură respiratorie, cauzate de diferenţele foarte mari de temperatură între zi şi noapte, dar şi între interior şi exterior. S-au confruntat şi cu probleme digestive, pentru că militarii consumau preparate locale, ceva mai condimentate decât cele româneşti.
DOCTOR ŞI DE SUFLETE
Pentru că în prima misiune ea şi bucătăreasa au fost singurele prezenţe feminine, ele au fost şi cele în faţa cărora militarii îşi vărsau amarul, mai ales că în prima misiune nu exista un psiholog.
„Veneau la mine, la un moment dat, cu probleme de suflet, de familie, de acasă. Simţeau nevoia să se confeseze cuiva“, spune Maria Ivan.
MESAJE DE ACASĂ: „TOTUL ESTE BINE“
Nici ei nu i-a fost uşor departe de cei dragi, însă şi-a impus acest lucru: să se întoarcă sănătoasă la familie. O ajutau să reziste optimismul celor de acasă, dar şi faptul că familia o „ferea de veştile proaste“.
„Familia nu m-a alimentat niciodată cu veşti negative. Soţul meu este un tip pozitiv. Acasă era bine, era frumos, se descurcau. Acestea erau mesajele pe care le primeam eu din ţară, chiar dacă, atunci când m-am întors, am aflat că fiică-mea avusese un picior în ghips în acest timp“, povesteşte femeia.
În prima misiune, militarii nu aveau telefoane cu ajutorul cărora să comunice cu familiile lor, iar Internetul era restricţionat. Toate e-mail-urile veneau pe o singură adresă şi fiecare soldat mergea cu stick-ul să îşi ia veştile din ţară. „Era de parcă venea poştaşul cu scrisoarea. Nici nu îmi închipuiam că în următoarele misiuni îi puteam şi auzi şi vedea pe cei de acasă. A fost o mană cerească. Am fost obligată să învăţ noi programe, iar tehnologia ne-a ajutat să rezistăm“, explică Maria Ivan.
La primul e-mail pe care l-a primit de la fiica sa, pe atunci o adolescentă, Maria Ivan şi-a spus: „Doamne, ce s-a întâmplat cu fiica-mea? Nu mai ştie să scrie româneşte!“. Iniţial, a crezut că e-mail-urile sunt prelucrate prin sistemul de codificare şi au ajuns doar jumătăţi de cuvinte, după care, încet-încet, a prins „limbajul“ adolescenţilor şi a început chiar să-l folosească.
„CE FACI, MARIA? NU VII CU NOI?“
În ciuda faptului că a trecut şi prin experienţe grele, la doi ani distanţă, în 2006, Maria Ivan s-a hotărât să revină alături de colegii săi în Irak.
Când s-a întors din prima misiune, le-a spus celor de acasă că nu va mai pleca niciodată. Fetiţa ei, Mihaela, era mică şi ea nu putea să-şi ascundă tristeţea şi îi trimitea mesaje de genul: „Îmi e dor de tine“, ceea ce a marcat-o emoţional.
„Dar se întâmplă un lucru foarte interesant: când pleci în misiune, apare un sentiment de echipă atât de puternic, încât în momentul în care echipa ta pleacă din nou, simţi că nu poţi să lipseşti dintre ei. Când a apărut ideea celei de-a doua misiuni, toţi mi-au spus: «Ce faci, Maria? Nu vii cu noi? Tu ne ştii problemele de sănătate, ne cunoşti deja». Atunci le-am spus alor mei că plec din nou. Aveam senzaţia că dacă nu plec, îi dezamăgesc pe colegii mei“, mărturiseşte plutonierul adjutant principal.
Dacă în prima misiune habar nu avea ce să-şi pună în raniţa de militar, unde trebuia să încapă toate lucrurile, în următoarele, a ajuns să le dea sfaturi celorlalte femei care au urmat.
„În timp, a crescut şi numărul femeilor. Cred că a fost acea reţinere de la început, după care, auzind că au mai fost femei, şi-au făcut şi altele curaj“, spune Maria Ivan, adăugând că după prima misiune au apărut şi un preot, şi un psiholog.
O floare în mijlocul deşertului
Chiar şi acum, la patru ani de la ultima misiune, amintirile experienţelor din teatrele de operaţiuni încă aduc emoţie pe chipul femeii militar. „Acolo vezi valoarea fiecărui moment din viaţa ta. Când m-am întors din prima misiune, i-am spus soţului meu: «Aş vrea să ne schimbăm viaţa!»“, precizează Maria Ivan, care crede că această experienţă a apropiat-o mult de soţul său, tocmai pentru că a învăţat-o cum să aprecieze micile plăceri ale vieţii.
Tocmai în Irak, Maria Ivan a învăţat că până şi o banală floricică poate să aducă un dram de fericire chiar şi de scurtă durată.
Într-una dintre misiuni, de Sfânta Maria, colegii au întrebat-o ce-şi doreşte să primească în dar. Le-a răspuns că şi-ar dori o floare. „Acolo vezi doar nisip, deşert şi tehnică militară. Nu prea vezi flori. Am avut norocul ca un grup de ofiţeri de la noi să fie plecat în misiune într-un oraş. Unul dintre ei a văzut în faţa unei instituţii un arbust cu nişte floricele mici roz şi a luat câteva pentru mine. Când le-am văzut, bucuria a fost maximă. Şi acum mai am floricelele, le-am pus într-o carte“, povesteşte Maria.
SĂRACII DINTR-O ŢARĂ BOGATĂ
Asistenta spune că nivelul de trai al băştinaşilor, pe care a avut ocazia să îi vadă în numeroasele misiuni umanitare desfăşurate cu armata de coaliţie, în şcoli sau spitale, a fost unul dintre lucrurile care au şocat-o, poate la fel de mult ca vestea morţii unor colegi.
„Într-o ţară unde oriunde sapi dai de petrol, copiii sunt desculţi şi flămânzi. Copiii strigau după noi să le dăm apă. Copii de 12 ani care arătau de 7-8 ani, devitaminizaţi, desculţi şi, culmea, isteţi şi frumoşi. Noi adunam dulciurile de la masă şi le dădeam lor, cu toate că nu aveam voie“, explică Maria Ivan.
„ROMÂNII SUNT O BINECUVÂNTARE“
Recunoaşte însă că imaginile cu sărăcia cruntă au început să dispară în ultimele două misiuni. În 2010, a vizitat o şcoală de fete în Afganistan, în care fuseseră aduse inclusiv calculatoare, iar şcolăriţele erau în uniformă.
„După prima misiune, am adus acasă o imagine care a şocat-o pe fiica mea: o şcoală care semăna cu un staul de oi de la noi, era făcută din chirpici şi stuf, în loc de geam lipsea un bolţar (n.r. – bucată de piatră, beton sau cărămidă folosită în construcţii) ca să intre lumina şi acolo învăţau şi cu toate acestea erau foarte bucuroşi că le duceam caiete şi cărţi“, completează Maria Ivan.
Pe lângă imaginile dureroase ale copiilor subnutriţi care alergau după militari în speranţa că vor primi o gură de apă, Maria Ivan are şi amintiri frumoase cu localnicii. Aceasta îşi aminteşte că în Irak localnicii repetau fără încetare că românii sunt o binecuvântare.
„Au spus că în şapte ani nu a plouat niciun strop, iar după ce am ajuns noi acolo, în 2004, a plouat. Românii au adus prima ploaie după şapte ani“, îşi aminteşte Maria Ivan.
În ciuda faptului că mai bine de jumătate din viaţă şi-a petrecut-o în uniformă, Maria Ivan afirmă că femeile militar nu îşi pierd feminitatea.
„Suntem militari, ne îndeplinim atribuţiunile, dar feminitatea nu ne-o pierdem. Ne mai supărăm că ni se deranjează coafura când punem casca sau că ni se rupe o unghie la trageri“, spune ea. Îşi aminteşte că în prima misiune trebuia să se tundă şi nimeni nu ştia să tundă femei, aşa că s-a tuns singură. „Odată m-a prins un atac în duş. Am auzit sirena, am abandonat duşul, mi-am luat uniformă şi cască şi m-am dus în buncăr“, povesteşte femeia.
După toate aceste experienţe, Maria Ivan spune cu o oarecare uşurare că şi-a propus să nu mai plece, cu atât mai mult cu cât misiunile în Afganistan se încheie.
„Tot ce am avut de învăţat am învăţat, tot ce am avut de văzut am văzut. Profesional, mă consider împlinită“, încheie plutonierul adjutant principal Maria Ivan.
A ales cariera militară pentru a-i îndeplini un vis tatălui său
Originară din Botoşani, Maria Ivan este subofiţer de stat major în cadrul Comandamentului Brigăzii 81 Mecanizate „General Grigore Bălan“ din Bistriţa. Imediat după ce a terminat şcoala de subofiţeri militari de la Focşani, în 1987, a fost repartizată la Bistriţa şi numită asistentă pe lângă medicul-şef al Brigăzii.
Alegerea carierei are mare legătură cu tatăl său şi cu dorinţele sale. Maria Ivan mai are trei surori, ea fiind cea mai mică dintre fete. Tatăl său şi-a dorit foarte mult un băiat. Asta pentru că şi el şi-a dorit să aibă o carieră miliară, a fost selectat în şcoala de ofiţeri, iar la scurt timp s-a depistat că este fiu de chiabur şi a fost exmatriculat fără discuţii. După ce Maria Ivan a terminat liceul, când era deja angajată la o instituţie din Botoşani, a aflat că se fac înscrieri pentru fete la şcoala de subofiţeri militari, aşa că nu a ezitat şi şi-a încercat norocul.
„În 1985 cred că erau printre primii ani când se făceau înscrieri pentru fete. Pe de-o parte, mă gândeam că mi se potriveşte. Mie mi-a plăcut mult domeniul medical, iar aici am văzut o împletire perfectă între domeniile militar şi medical şi atunci m-am împăcat şi pe mine, şi pe tata. M-am înscris şi nu am vrut să îi spun tatălui decât după ce am dat examenul, pentru că a fost o concurenţă foarte mare şi nu am vrut să îl dezamăgesc“, povesteşte Maria.
În 2003-2004, când Armata Română se pregătea pentru prima misiune în Irak, Maria Ivan avea deja 41 de ani şi o fiică în şcoala generală. Cu toate acestea, nu a ratat momentul unei astfel de misiuni. În 2004, Maria Ivan pleca în Irak cu primul eşalon românesc. „Eu am luat decizia singură, fără să-mi consult familia, pe urmă i-am anunţat. Am făcut-o în primul rând pentru carieră. Era o provocare. Voiam să văd cum e acolo, credeam că e împlinirea mea profesională. Familia mi-a spus: «Nu te încurajăm să pleci, dar te susţinem»“, îşi aminteşte plutonierul adjutant principal.
Nici nu se putea altfel, având în vedere că soţul Mariei Ivan este şi el ofiţer de poliţie. Acesta i-a înţeles aspiraţiile profesionale şi a sprijinit-o cât a putut, având grijă de fiica lor timp de un an şi jumătate cât au durat toate misiunile.
Vă mai recomandăm:
FOTO Vânătoare cu parfum de femeie
Monica Labonţiu are 29 de ani şi de un an este vânător cu acte în regulă, după ce a cutreierat cu puşca în spate pădurile judeţului Harghita. Nici nu e de mirare, dacă luăm în calcul faptul că este a patra generaţie de vânători. Microbul i l-a transmis şi soţului său, şi fiicei sale, care, deşi abia se apropie de vârsta adolescenţei, se vede cu arma în mână.
Are doar 26 de ani şi a avut parte deja de prima misiune în Afganistan. Locotenentul Andreea Ciurea spune că astfel de misiuni te maturizează profesional, dar te fac şi să preţuieşti viaţa şi pe cei dragi.
Se încarcă comentariile...
